All or Nothing

Capitolul 1: Scopul

                                               Capitolul 1: Un scop

                                   " Amintirile raman...oamenii nu ! "

Ma intreb...oare cum ar fii daca viata ar putea sa ne multumeasca pe toti ? Mai mult ca sigur ca aceasta lume cumplita ar fii mult mai buna si ar oferii un trai mult mai confortabil fata de cel actual. Nu intentionez sa imi plang de mila...sa ma compatimesc pentru piedicile intampinate pana acum, dar am si eu anumite frustrari adanc ingroapte, si nu-mi permit sa le reneg. Sunt umana ! Nu conteaza cat incerc pretind ca lucrurile sunt in oridine, ca nu ma afecteaza, ele nu dispar o clipa. Sunt acolo, si ma macina constant. Pana si cei mai puternici oameni au slabiciunile lor. Pot fii condamnata pentru acest lucru ?

Au trecut doisprezece ani de cand mama ne-a parasit. Este clar peste puterea mea de intelegere  fapta ei josnica. Si-a abandonat sotul, cei doi copii si demnitatea. Nu i-am cautat niciodata scuze sau motivatii, dar am simtit mereu o puternica dorinta de a cunoaste pretinsa cauza care a determinat-o sa renunte la tot ce avea. Tatal meu nu este o adevarata sursa de informatii. Refuza cu incapatanare sa-mi ofere orice detaliu cu privire la femeia care mi-a daruit aceasta viata mizerabila. De fiecare data cand incerc sa abordez acest subiect, irascibilul si unicul meu parinte nu face decat sa ma tintuiasca cu cea mai dura si rece privire de care este in stare, apoi sa ma trimita in camera mea pe un ton exasperat. Este evident cata repulsie ii provoaca amintirile care o includ pe fosta lui sotie. Am incercat sa ma apropii de el...sa il sustin...dar ma indeparteaza mereu. Asa ca am renuntat. M-am impacat cu ideea ca a ajuns o epava. Un las, care isi petrece majoritatea timpului printre sticlele de alcool sau in fata televizorului.

Cat despre fratele meu, ei bine, el nu a reprezentat niciodata o problema pentru tatal meu. El nu  este de fel preocupat de situatia familiei. Defapt...nu stiu daca pe fratele meu il preocupa ceva anume in aceasta viata. Imi pare ca indiferenta cu care trateaza orice il inconjoara este drastic sub limitele bunului simt. Nu stiu daca sufera vreo trauma, vreun soc, sau pur si simplu seamana izbitor cu tata. Dar mi-se pare de-a dreptul penibil sa lasi viata sa treaca pe langa tine si sa nu ai nicio reactie. Nu vad in el nici un dram de vointa, de pofta de viata. Si este foarte descurajant !

Aparent, familia mea este un adevarat esec ! Totusi, sincera sa fiu, nu vreau sa ma consider parte din acest esec. Sunt mai mult decat o fata orfana de mama. Sunt mai mult decat mezina familiei care ridica intotdeauna probleme. Sunt mai mult decat o adolescenta de 17 ani. Sunt Miranda Fannings si vreau sa fiu FERICITA ! Este singurul scop pe care il am si voi face tot ce este nevoie ca sa il pot atinge. Nu voi ajuge nimic daca voi continua sa raman in aceasta familie ignoranta, cu un tata caruia nu-i pasa de proprii copii si cu un frate absent, aproape inconstient.  Vreau ceva mai mult...m-am saturat sa traiesc aceeasi monotonie zi de zi. M-am saturat de atmosfera deprimanta din aceasta casa. Cum o sa pot sa evoluez...sa cresc...daca traiesc alaturi de niste oameni inradacinati in trecut ? Nu-mi doresc asta !

Asa ca am luat o hotarare ! Am ales sa plec. Nu exista nimic ce ar mai putea sa ma tina legata de acea casa...de acel oras. Familei mele, daca o puteam numii asa, putin ii pasa de existenta mea. Conducerea liceului la care invatam era obisnuita cu multele cazuri de abandon scolar, practic, nu era nimic ce ar putea sa ma retina. Fapt pentru care am plecat ! La ora 3:00 dimineata ma strecuram cu grija afara din casa. Mi'am luat un geamantan incapator in care sa-mi pot lua cateva din lucrurile de care depindeam si un rucsac pentru cateva carti, acte si cate ceva de mancat pe drum. Imediat ce am ajuns la o distanta rezonabila de casa am rasuflat usurata. Din acel moment, eram pe drumul meu. Am ajuns in statie. Acolo era stationat un autobuz, si mare mi-a fost mirarea cand am vazut cativa pasageri adormiti. Soferul era de asemenea foarte obosit asa ca m-a scutit de orice intrebare. Era bizar ca o pustoaica de varsta mea, incarcata cu bagaje sa urce intr'un autobuz la ora 3 dimineata. Asa ca am rasuflat usurata can acesta doar m-a intrebat:

- Unde mergeti, domnisoara ?!

- Pana la ultima statie.