Miranda

Capitolul 2-Realitatea

Miranda P.O.V
Imi deschid încet ochii, simtind cum durerea intensă de cap, abia mă mai ține conștientă.
Câteva lumini treceau vag pe langa ochii mei si ma faceau sa imi pun tot feluri de întrebări pe care nu le puteam rostii.

Eram drogata, si asta era cert.
Aveam mâinile legate in față, facandu-le sa imi amorteasca, iar luminile pe care le vedeam vag erau ale unor stalpi.
Eram in masina..era intuneric, iar eu eram legata.

-Miranda, pentru binele tau nu te mai zbate sa rămâi trează, oricum nu reușești si te vei agita degeaba.
Mai avem mult de mers, aud vocea care a fost si ultima de dinainte sa adorm.

Avea dreptate, eram pe bancheta din spate a unei masini cu geamurile mult prea fumurii încât să pot observa ceva, ori sa fiu observată, iar corpul meu tipa ca are nevoie sa ramană adormit.
Dar faptul că eram conștientă si realizam ceea ce pățesc, mă făcea sa raman in starea de veghe, iar faptul că îi vedeam ochii in oglinda retrovizoare cum îmi analizează atent reactiile, ma făceau sa izbucnesc în lacrimi.

Voiam să îi spun ceva, voiam să tip, dar nu puteam face nimic.
Eram de-a dreptul îndopata cu substanta, care îmi bloca orice acțiune a corpului.

-Hai sa facem un mic joc, spune Lucas, bătand încet cu degetele pe volan.
Numărăm amândoi până la 10, bine unul dintre noi in gand, data fiind situatia, spune zâmbind.
Nu, trebuie să rămân trează, stiu ce are de gand sa faca, Miranda orice ai face nu ii asculta vocea, gândește-te la orice altceva, haide, imi spune conștiința simtindu-se si ea intr-o situatie critică

-1...
2...
3..., numeri cu mine, da? Imi mai arunca el o privire in oglinda

Nu Miranda, nu!

Dar creierul meu ii urmărea comenzile de parca ar fi știut că el era cel care ma drogase si ca pe el trebuie să îl asculte.
Conștiința mea incerca sa tipe si sa il acopere, dar deja număram si eu involuntar cu el..doamne o sa ma omoare dupa ce adorm.

- 4...
5....
Ghici ce număr vine, spune începând să fredoneze o linie melodică necunoscută mie

-Șase..lasa el vocea mai jos, abia mai reușind sa ma concentrez pe cuvintele sale.

Simt cum capul îmi devine din ce in ce mai moale si il simt cum cade pe spate lipindu-se de bancheta, urmând să îmi pierd din nou cunoștiința.

***

-Mama obișnuia să îmi spună de cand eram mic ca sunt cea mai buna dădacă pentru fratele meu si ce sa vezi..

-Nici acum nu mi-am pierdut abilitățile, parca aud ceva ca din vis care ma trage spre ieșire
Oh, haide nu mai fii atât de nehotarata, când nu vrei sa adormi si cand nu vrei sa te mai trezesti, se aude din nou aceeasi voce care ma face sa imi deschid puternic ochii.

-Ai vazut ce bine e cand asculți?
Bună dimineata, vad un zâmbet la câțiva metrii de mine, in timp ce incercam sa îmi clarific imaginea
-Lucas? Întreb confuză simtind o durere intensă ce nu ma lasa sa ma mișc

-Punct in plus ca mi-ai reținut numele, buna treaba frumoaso, răspunde simtindu-i mâna cum mi se așează pe cap, ciufulindu-mi ușor părul.
Brusc însă, toate imaginile din ziua precedentă îmi năvălesc mintea ca un fulger, ceea ce mă face să tresar si sa ma ridic brusc in fund in ciuda durerii si a ametelii pe care o simțeam.

-O doamne..șoptesc atunci cand imi aplec privirea si vad cum stau in mijlocul unui pat uriaș și vechi cu mâinile prinse de bara de sus a patului.

Cercetez in fracțiuni de secundă locul in care ma aflam si nu imi ia prea mult timp sa realizez ca este o casa veche și posibil abandonată la care s-a încercat totusi remobilarea

- Eu am ales tapetul, ce părere ai? Intreaba băiatul care stătea pe marginea patului la câțiva metrii de bine arătând bucuros cu degetul spre porțiunea din încăpere pe care era un tapet albastru cu flori mici albe

-Ajutoor! Tip fara sa ma gandesc prea tare
Ajutor, sa ma ajute cineva! Continui, încercând să mă fac auzită atât cât puteam.

Am realizat pericolul atunci cand am inceput sa îmi rotesc mâinile speriată in stanga si in dreapta si sa realizez ca eu chiar eram imbolizata.
Țipetele mele s-au transformat în numai câteva secunde in urlete in toata regula pentru ca teama era cat pe ce sa imi genereze un atac de panică.
Mi-am ridicat picioarele in speranta ca voi coborî din pat si ca imi voi trage mâinile din nodul strâns al unor funii prea groase pentru încheietura mea.

-Doamne, cata gălăgie faci..
Miranda! Spune Lucas dur, ridicându-se în picioare.
Credeam ca esti o fata rezonabilă si ca ne vom intelege le fel de bine ca aseara, adaugă fara sa se audă foarte bine din cauza crizei mele.

-Dumnezeule..
Miranda, la dracu, taci! Imi urla de data asta in față, facandu-mi ochii sa mi se inunde de lacrimi

- Nu vreau sa te lovesc, dar nu mai urla dracului! Tipa din nou, parand ca isi pierde orice urma de răbdare.

- Ce dracului e gălăgia asta? Se aude de pe hol o voce daranjata cum se apropie.
Brusc, ușa este trântita de perete, iar pe ea își face apariția un băiat la fel de înalt ca Lucas, semănând izbitor.
Numai părul sau de un blond albicios era singurul lucru care îi diferenția.
Avea tenul palid si niste ochi la fel de căprui si de stinsi ca ai celuilalt și felul în care m-a privit m-a facut sa incremensc de-a binelea.

-Tu faci atâta gălăgie? Se uita la mine cu o privire demonică, neavând nici o bănuială că este fratele său.
O sa iti tai limba si o sa o dau ca gustare șobolanilor, ce parerea ai despre asta gălăgioasă mica ce esti? Spune apropiindu-se atât de mult de mine încât se așezase fix langa Lucas

-Mă ocup eu Liam, las-o, răspunde Lucas, aruncându-i o privire urâtă.
-Ai face bine, altfel cineva o sa trebuiască sa curețe stropi de creier împrăștiati de pe podeaua abia lustruită, spune adoptând acum o atitudine calma

Eram de-a dreptul terifiata, blocată si simțeam cum viata îmi zboară prin fata ochilor si ca voi fi omorata in orice secundă
Băiatul blond ma priveste pentru câteva secunde perplex, după care se uita fix la fratele său, facandu-i semn din priviri sa il urmeze, ieșind din camera.
-Mă întorc, tu doar calmează-te, i-ai atins limita lui Liam, spune privindu-ma indiferent, urmând să părăsească si el camera trântind zgomotos ușa in urma sa.

Imediat cum m-am văzut singura in camera, am început să tremur incontrolabil si sa respir cu atâta agitație, încât credeam fac un atac de cord.
Plângeam înfundat si imi trăgeam mâinile cu atâta ardoare, încât aveam impresia ca o sa le smulg.
Incercam sa ma ridic in picioare, dar funia era prea mica, asa ca am sfarsit stand pe marginea patului si rotindu-mi încheietura până la refuz.

-Nu vreau sa mor, nu vreau sa mor, spuneam printre suspine atunci cand ma uitam cand la funie, când la usa.

-Vreau acasă, vreau acasa..ma duc acasa, continui dand negativ din cap, parca nevrând să realizez ceea ce traiesc
Miranda! Miranda, o secundă trebuie sa te calmezi si sa iti miști încet mâinile, imi spun in gand, încercând să mă prefac ca e o a doua persoana lângă mine

-Mișc încet mâinile, repet încet cu vocea infundata, si trecandu-mi palmele între ele vrand sa duc transpirația de pe palme si spre încheietura.

Le lasi sa alunece ușor printre funii fara sa te panichezi, mai adaugă vocea un alt sfat.
-Le las sa alunece ușor, imi repet din nou, făcând întocmai asa
Funia se lasa foarte puțin în jos părând că trece de încheietura, iar acum ceea ce trebuia sa fac este sa imi împreunez mâinile și să le mișc una de alta pentru a trage funia in jos.
Am făcut întocmai cum am gandit si începusem să observ cu adevărat că funia mai trebuia sa treaca doar de oasele superioare si de degete.

M-am concentrat cat de tare am putut, si aproape ca am urlat atunci cand am vazut ca mâinile mi-au fost eliberate.
Erau roșii si ma usturau până la os, dar am reusit, eu chiar reușisem, imi spun in gand aproape tipand de fericire.

Doamne, ce dumnezeului vor oamenii ăștia de la mine? Cine răpește o fata in toiul unei petreceri si nimeni nu observa?
Doamne Miranda, cum scapi tu de aici?
Pășesc cat de încet pot spre ușă încercând silentios manerul si am ramas blocată atunci cand am apăsat, iar ușa se deschisese.