Miranda

Capitolul 9-Realitatea imaginației

Miranda P.O.V

Au trecute câteva ore de când alerg prin pădure, cautand o ultima șansă de scăpare. Durere peste durere, asta e tot ceea ce simțeam acum. Piciorul drept îmi pulsa haotic, uneori având impresia ca îmi va tăia respiratia, dar speranta și libertatea ma facura sa vreau sa continui.

Începuse și ninsoarea, câțiva fulgi mi se așternura pe parul și geaca lui Lucas, întrebându-ma oare cum se va sfarsii povestea.
Oare ma va găsii? Voi rezista pana la zi? Voi murii înghețata? Sau din mâinile lui Lucas si Liam?

Gânduri peste gânduri, în timp ce frigul îmi acapareaza încet organismul, facandu-ma sa imi strâng pumnii, înainte sa realizez ca încă țineam pistolul lui Lucas în mana.
Oare unde este el acum?
Supraviețuise?
Ma mai cauta?
Il chemase pe Liam?

Însă, în timp ce inaintam, începusem să privesc pământul ce părea ca devine din ce in ce în ce mai clar.
Ce înseamna asta?
Însă, apoi înțelesesem.

Dumnezeule!
Sunt pe o sosea, sunt...
Am ajuns la sosea! Gandesc, înmărmurita, cu ochii pe asfaltul acoperit de zăpadă.

Un val de lacrimi îmi cuprind obrajii, in timp ce pășesc parca intr-o transă in fața.
Cum de era posibil? Străbătusem întreaga pădure?
Era macar real, sau imaginația îmi juca feste?

Ma țin de piciorul ce imi zvâcnea din ce in ce mai tare, continuând sa pășesc pe șoseaua pustie.
Insa, nu va mai avea sa fie pustie in cateva momente...

Aud brusc un zgomot puternic, dar extrem de familiar in spatele meu, ceea ce ma făcu sa ma întorc brusc și sa fiu orbita de cele mai puternici lumini.

O mașina claxonează puternic, văzând cum frânează brusc la fix câțiva milimetrii de mine.
Șocul îmi cuprinde tot corpul, și simt cum încep sa tremur incontrolabil, cu ochii închiși, din cauza puternicelor faruri.

Odata ce îmi stabilizez privirea, o silueta înaltă, coboară din mașina care încă are farurile orbitoare pe mine, inainte sa vad persoana cum ajunge in dreptul meu

-Ce naib...hei
Hei! Ești bine? Ce cauți aici singura? Aud o voce necunoscuta.

Obișnuindu-ma incet cu lumina farurilor, incep sa imi recapat vederea, observandu-l in final pe cel care statea socat in fata mea.
Era un băiat destul de înalt cu parul brunet și niște ochi albastrii atât de mari și de pătrunzători, încât lumina farurilor se reflecta perfect in ei.

O doamne..sunt..voi fi..salvata
Îmi spune conștiința,care nu poate reacționa pe moment din cauza atâtor șocuri prin care trecuse de-a lungul zilelor, dar mai ales ca frigului care părea că îmi atinge acum fiecare os, făcându-ma sa raman blocata lângă băiatul din fata mea.

-Dumnezeule..esti rănită, aud aceeasi tonalitate cum scade încet
Piciorul tau..vanataile, doamne..continuă băiatul necunoscut din fata mea, văzând cum ma analizează atent

-Poți..poti sa ma duci acasă? Imi fac curaj sa intreb persoana străină care putea fi ori ultima mea sansa de scăpare, fie cel care îmi va aduce sfârșitul.
Era o prostie..creierul meu știa că e o prostie sa intreb un străin daca ma poate lua cu masina, dar ce alte optiuni aveam?

Sa astept sa mor inghetata? Sau sa ma găsească Lucas si fratele sau?
Dar dacă era cu ei? Dacă era o înscenare?
Ce naiba fac?
Ce naiba faci, Miranda?

Nu, nu poți. Nu poți sa mergi cu el, nu mai poți avea încredere în nimeni.
-Nu mai pot avea încredere în nimeni...murmur, în timp ce ma dau cu un pas în spate.

Insa, în timp ce ma îndepărtăm de cel ce ma privea speriat, un val de durere, ma făcu sa ma opresc.
M-am aplecat încet pe vine cand junghiuri puternice au început să îmi străbată piciorul, simtind cu adevărat că firele din picior, se rupsesera.

-Piciorul..am fost împușcata, șoptesc slab in timp ce ma lăsăm tot mai încet in jos, sprijindindu-ma in mâini pentru a nu face contact cu pământul

-Vino, vino la mine, șoptește băiatul, apropiindu-se încet de mine.
-Nu, te rog nu! Murmur, abia mai putând sa respir din cauza celei mai crâncene dureri de pana acum.
Nu, nu imi face rău...continui, în timp ce incep sa vad în lumina farurilor sângele ce îmi pătează pantalonii și se prelinge pe asfalt.

-O doamne, rana ta...șoptește băiatul, venind stupefiat lângă mine, apăsându-mi incet pe picior
Trebuie sa te ducem la spital, acum!

Dupa ce un tipat îmi părăsește gura în momentul în care îmi apăsa rana deschisa, simt cum o amețeala puternică ma acaparează înainte ca privirea sa mi se incetoseze.
Simt cum mainile sale îmi prinde brațele, tragandu-ma spre el, încercând să mă ridice cat mai încet posibil pentru a nu agrava situația

Însă, în momentul în care capul meu a găsit stabilitatea sa se lase peste corpul sau, am simtit cum ochii mi se închid cu o rapiditate peste puterile mele, totul devenind în ceata.