Miranda

Capitolul 56

Miranda P.O.V
Au trecut doua ore, iar eu încă sunt in sala de așteptare, uitându-ma la Nathaliel cum doarme linistit nedând nici un semn cum ca ar vrea sa se treazeasca.
In astea doua ore am vorbit cu el, pentru ca știu ca ma va auzi, și voiam să îi arat ca nu e singur.
Trebuia să știe că nu e singur!

Am ocolit subiectul despre abuzurile din zilele trecute și am vorbit despre multe lucuri frumoase: planuri de viitor, cum ne vom muta împreuna și ca un animal de companie ar fi cea mai bun cadou de casa noua.

Numai ca la un moment dat, sunt întreruptă din monolog când mama își face apariția in sala de așteptare, apropiindu-se in liniste de mine.
Își pune mâna încet pe umărul meu și ma privește trista.
-Miranda, el se va trezi.
Dar trebuie sa ai grija de tine ca mai apoi sa poți avea grija și de el.
Haide iubito, hai sa ne plimbam puțin pe afara.
Părinții lui Nathaliel sunt si ei aici și probabil vor sa rămână singuri cu el.

-In regula mama, dar nu stam mai mult de o ora, ii spun și ma apropii de Nathaliel
-Voi fi plecată doar putin, șoptesc și ma lipesc cu capul de geam abtinandu-ma sa nu plâng încă o dată

Mama ma cuprinde de umăr și ma trage din sala, la intrare vazandu-i pe părinții lui Nathaliel cât de distruși păreau.
Mama lui, o femeie mereu elegantă și de o frumusețe copleșitoare, purta acum numai un tricou larg și niște pantaloni de trening, iar părul sau ciufulit parca ii accentuau si mai tare ridurile vizibile.

Ma apropii de ei și ii iau pe fiecare in brațe transmițându-le compasiunea, dar și tot sprijinul meu și îmi continui drumul spre iesire.
Curtea spitalului era superb aranjata: ronduri de flori de toate culorile, copacii bogați plini ochi de rândunele si copiii din curte ce se bucurau de orice moment in ciuda locului unde se aflau.

-Miranda...vreau sa vorbim ceva. Îmi spune mama slab atunci cand am gasit o bancă retrasă
-Nu vreau sa vorbesc acum despre asta mama..
-Miranda, știu ca iti e greu.
Dar trebuie neaparat sa luam o decizie..îmi spune punându-și mâna pe spatele meu și masandu-l ușor

-Mama, ii voi da in judecată pe Adam și Lucas, dar mai întâi aștept ca Nathaliel sa își revină
-Miranda!
Încetează sa mai vorbesti peste mine și lasa-ma sa termin ce am de spus.
Uite, nu vreau sa o mai lungesc, ma priveste agitată, tulburandu-ma

Cât timp erai leșinata, doctorul ți-a luat sânge pentru ultimele analize
Tu..tu esti însărcinată

Apoi brusc, parca tot aerul imi dispăruse.
Inima începe sa îmi bata cu putere, in timp ce palmele mele transpirate mi se așează agitate pe obrajii fierbinti, încercând sa îmi revin din șoc.

-Nu se poate, nu se poate..murmur ridicându-ma brusc de pe banca si începând sa alerg intr-o secunda inapoi spre spital, desi strigătele mamei inundau curtea

Ajung in mai puțin de 2 minute in baia din fericire goala, având grijă să  încui usa in urma mea.

Ma poziționez in fata oglinzii și îmi fixez in cap imaginea din fata mea: o femeie distrusă, care a fost violată de doua ori, însărcinată cu un copil care nu se știe daca e al violatorului sau al bărbatului pe care îl iubeste.
La 22 de ani am ajuns in halul asta..
Daca îmi spunea cineva in urma cu 5 ani ca asta îmi va fi viața, as fi ras pana nu as mai fi avut aer..
Dar..asta nu mai era o glumă.
Era coșmarul din care nu ma pot trezii.

Nu pot suporta asta, chiar nu pot.
Nu pot naște un copil dintr-un abuz. Nu îl pot aduce pe lumea asta, nu vreau sa aibă aceeași soarta ca a mea.
-Iartă-ma Nathaliel! Spun, uitându-ma in continuare in oglinda.

Pumnul meu se inclesteaza, iar intr-o fracțiune de secundă, loveste cu putere in oglinda din fata mea care o data ce se face mii de bucatele, așa se face și imaginea din ea.
Imaginea cu mine..cioburi mari îmi pătrund adânc piele, făcându-ma sa icnesc de durere.

Îmi închid ochii de durere, dar îmi fac curaj și ii deschid, observând sângele ce curgea neîncetat din mâna și din piciorul meu drept.
Nu ma deranjez sa le scot, pentru ca după cum se simte, rănile sunt deja prea adânci, iar daca as îndepărta cioburile, doar as grăbi sângerarea.

Iau un ciob mai mare din ghiuveta, și ma îndrept șchiopătând pana la peretele din stanga mea
Ma sprijin de perete pentru a ma apleca pana ajung sa stau in fund pe podea.
Mâinile îmi tremurau incontrolabil, dar nu ma voi opri acum, am luat deja decizia asta.

Mâna dreapta plină de cioburi care ținea încă unul in pumn, se îndreaptă încet și tremurând, de mâna care se alesese numai cu câteva zgârieturi. Îmi închid ochii, pregătită și trasez o linie dreapta orizontala pe mâna.

Simt o durere de nedescris, mai rău decât toate cele de pana acum și îmi dau seama ca rana este mult mai adâncă, mai ales atunci când o cantitate enorma de sange îmi părăsește pielea.
Îmi închid ochii de durere, apoi simt o amețeala puternica cum ma cuprinde, dar nu adorm pentru ca sunt zguduită de o o persoana care tipa cu disperare după ajutor.

Aud numai voci in jurul meu, dar nu le mai pot distinge, așa ca nu îmi rămâne decât sa îmi închid ochii și sa ma las prada sortii.
Ultimul gând care îmi rămâne pana la final este cât de mult îl iubesc pe Nathaliel și cât de norocoasa am fost ca l-am cunoscut.

Heii! Știu ca pentru unii dintre voi este destul de greu sa citiți astfel de capitole și probabil nici nu va plac, dar sa știți ca și acestea fac parte din poveste și o fac atât de interesanta, mai ales ca povestea se încadrează in categoria "acțiune"
Sper ca nu v-am dezamăgit și va mulțumesc pentru sprijinul acordat!