Miranda

Capitolul 57-Schimbari

Miranda P.O.V
Zgomotele din jurul meu par sa se intensifice, așa ca ochii mi se deschid rapid și îmi dau seama ca acele zgomote veneau de la aparatele de lângă mine.
Sunt in salon...sunt in salon.

Iar de data asta ma simt mai rău decât când am venit prima data aici.
Ma doare tot corpul, in special mâinile, pe care nu le pot mișca atât din cauza durerii, cât și din cauza firelor din interiorul lor.
-S-a trezit! Aud o voce cunoscuta in apropierea mea.
Îmi mut privirea și o observ pe Kate cum intra pe usa rapid urmată de părinții mei.

-Dumnezeule! Miranda, ești bine? întreabă tata îngrijorat
Prefer sa nu le răspund, pentru ca bine-nțeles ca nu sunt bine, daca eram nu as mai fi vrut sa fac asta
Dar cum..cum am scapat?

Mama se apropie de mine și ma mângâie încet pe mâna bandajată, dar corpul meu răspunde atingerilor printr-un tresărit
-Plecați!
Vreau sa fiu singura!
-Miranda, suntem aici pentru tine, o sa te ajutam, o sa trecem împreuna peste asta, spune Kate pe un ton blând

-La dracu!
Ieșiți naibi afara din camera!
Nu vreau sa va văd! Tip cât de tare pot, și văd o asistenta cum își face apariția in salon
-S-a întâmplat ceva? Ne întreabă aceasta probabil pentru ca auzise țipetele mele
-Fiica mea nu e bine..spune mama, privindu-ma cu lacrimi în ochi

-Felicitări!
Daca ți-ai dat singura seama de asta înseamnă ca ești un geniu.
-E in regula, puteți ieși, vom discuta noi cu ea, ii spune tata femeii care se uita cu compasiune la mine
-Miranda, știm ca iti e greu, dar nu trebuie sa te comporți așa cu noi. Trebuie sa vorbim și sa ne dam seama ce e de făcut

-La dracu!
Ce parte din "plecați" nu o înțelegeți? Ieșiți dracului din camera și lăsați-ma in pace
-Haideți sa o lăsam puțin singura atunci..spune Kate către părinții ce aproape izbucnesc in lacrimi
După câteva secunde pline, in care am incercat cat de mult cu putință sa le evit privirea, aceștia se conformează și ies împreuna din salon.

Rămasă singura, dau drumul lacrimilor ce imi îngreunau până si respiratia
-Nici sa mor nu am putut!
Am vrut sa scap și nu am putut..
Nu mai pot..!
Nu mai pot..! Șoptesc fara sa ma mai pot oprii

                             ***

Am ținut-o așa câteva minute, timp in care mai intrau diferite asistente care auzeau țipetele isterice.
Imi era rau, si nu doar pe exterior.
După ce m-am mai linistit, mi-am lipit spatele de spătarul patului și atunci mi se pare ca văd ceva in partea opusa a camerei.

Ma frec la ochi si observ ca încă era acolo.
O siulueta sub forma unei umbre se afla acolo și îmi dau seama ca încep sa am halucinații.
-Iubito..aud din colțul din stânga al camerei și îmi întorc imediat privirea, dar nu observ nimic

-Sunt aici iubito...nu plec atât de ușor de lângă tine..aud o voce care parca îmi șoptea la ureche deși nu era nimeni inafara de mine in camera. Vocea mi se pare cunoscuta, dar eram prea socata sa o pot identifica
Ma enervez și încerc sa ma ridic din pat.

Reușesc după multe încercări și observ ca trebuie sa car perfuzia după mine.
Ma ridic și lovesc cu piciorul destul de rău masa care se afla in camera și care acum cade pe podea.
Iesita din salon, încep sa străbat holul lung, fericita ca părinții și Kate nu sunt aici.

Știam deja unde vreau sa merg, așa ca ma uit in stânga și in dreapta înainte sa deschid usa.
Pășesc din nou in camera cu un singur geam și când vad ca sunt din nou singura acolo, ma apropii încet de geam și îmi lipesc capul de el.

Ma uit incet la ceea ce imi era deja memorat pe retina
Nathaliel care dormea pe patul rece de spital, cu patura ce ii acoperea numai jumătate din corp, astfel putând sa văd bandajul din partea stânga a pieptului.

In jurul sau erau mai putine aparate, ceea ce ma face sa îmi dau seama ca starea lui nu mai era atât de grava.
Ma uit atenta la el preț de câteva minute fără sa schitez nici un gest și nici o emoție care sa îmi străbată corpul ca înainte, doar ca sunt observ la un moment dat ca mâna sa dreapta începe sa se miște.

Initial, mi se pare ca am din nou halucinații, dar apoi și mâna sa stânga începe sa facă aceelasi lucru și pana sa îmi dau seama ochii săi obosiți, încep sa se deschidă încet.
Ma holbez cât de mult pot și îmi lipesc și mâna pe geam dându-mi seama ca nu visam.
Nu visam..

Băiatul din spatele geamului și-a deschid complet ochii, și după ce s-a uitat in jur, și-a mutat privirea asupra mea, vazand cum colțurile gurii i se ridica in sus schițând un mic zâmbet.
Buzele sale uscate se deschid încet probabil încercând sa îmi transmită ceva

-Iubito..a spus și sunt perfect convinsă de acest lucru pentru ca fata mea e încă lipita pe geam, urmarindu-i atent fiecare mișcare

Nathaliel nu înceta sa se uite la mine și sa îmi zâmbească in timp ce eu nu schițăm nici o emoție.
M-am încruntat pentru ca deja ma enerva felul in care se uita la mine de parca as fi o haina frumoasa pe care o privești in vitrina. Și doamne ce mi-ar plăcea sa merg acum la cumpărături..poate pot evada din spital și sa merg sa cumpăr ceva

Cu gândul asta in cap ma dezlipesc de geam fără sa ma mai uit la băiatul din fata mea și ma îndrept spre ieșirea din camera ciudata. Pe hol ii văd pe părinții lui Nathaliel care se îndreaptă spre aceeași camera ținând doua cafele in mâini.
-S-a trezit. Le spun sec și trec pe lângă ei fără sa ii privesc

Așa cum probabil v-ați și așteptat(sau nu) Miranda începe sa înnebunească. După atatea abuzuri, accidente și mai ales ca este și însărcinată neștiind cine e tatăl, creierul și sufletul sau încep sa cedeze treptat și sa nu mai schițeze nici o emoție. Ce parere aveți? Cum credeți ca va evolua starea Mirandei? Lăsați-mi părerile voastre in comentarii. Va pup! ❤️