Masca lui Blake

Cap. 75

Trebuie să iau o decizie.

*

~Blake~

- M-ați căutat? mă întrebă Axl.

- Da, ești printre singurele persoane, pe care le cunosc aici, tu și psihologul. Nu știu îmi pari cunoscut, nu ești cumva și fiul meu?

- Nu, nu sunt. Și nu ne-am cunoscut înainte. Pot să vă fiu de folos?

- Da, adică sper. Vreau să îmi faci legătura cu fratele meu, îți spun unde îl găsești și spune-mi că sunt aici. Cred că cei de acasă sunt îngrijorați.

- Domnule Blake, nu pot să fac asta.

- De ce? Sau lasă-mă să dau un telefon..sau sunt răpit? Confortul e prea mare pentru a fi răpit.

- Nu sunteți răpit. Dimpotrivă, sunteți aici pentru că doar așa vă putem proteja.

- Dacă e așa, de ce nu pot să vorbesc cu Mark?

- Mă tem că nu puteți face asta.

- De ce?

- Nu e posibil. Am facut destul rău, crezând că venirea fiicei dumneavoastră vă v-a face să vă simțiți mai bine, dar observ că nu e așa.

- Nu vreau decât să-mi văd fratele, eu îți cer asta. În regulă?

- Am înțeles, domnule. Pot să plec acum?

- Da. Și Axl..

- Da, domnule?

- Îți mulțumesc pentru ajutor.

- Nu trebuie să îmi mulțumiți.

El ieși din încăpere, iar eu am intrat la duș. În timp ce apa imi uda pielea, mi-am amintit ceva, îmi veneau în minte imagini cu o femeie, dar imaginile nu erau prea clare. Probabil că o cunoșteam. O fi Kate mai în vârstă? Capul începu să mă doară și mai tare. Toate aceste amintiri..pierdute, nu reușeam să le regăsesc.

Știam că în orice clipă psihologul avea să sosească. Conversațiile cu el nu mă ajutau deloc, ceva îmi bloca amintirile. Speram ca Axl să dea de fratele meu, el era singura mea salvare.

~Brook~

De două ore stau cu telefonul în mână, citind același mesaj. Nu am putut să îi răspund, nu știu ce aș putea să îi spun. I-am cerut răbdare, dar simțeam o presiune din partea lui.  Nu era corect nici față de Steve, dar nici față de Axl. Mi-am repetat asta de mii de ori în minte și trebuia să mă țin de cuvânt, să mă gândesc la unul dintre ei și să le dau un răspuns. Iar cât sunt aici să păstrez distanța de Axl, deși asta îl va răni sau de fapt, pe mine mă va răni?

Era aproape ora cinei, dar am simțit nevoie să ies afară, să iau o gură de aer. Mi-am lăsat telefonul pe pat și m-am furișat pe scări, până afară. Am fost atentă la ferestrele clădirii, să nu fie cineva, exact ca acum câtva timp, când eu și Axl ne vedeam pe ascuns.

Ajunsă în pădure, am făcut câțiva pași, îmi fusese oarecum dor de locul acesta. Am făcut o plimbare scurtă, iar apoi m-am întors spre clădire. Natura mă mai ajutase să îmi pun gândurile în ordine sau mai degrabă să le uit o perioadă până reușesc să îmi dau seama.

Când am ajuns în fața clădirii, l-am văzut pe Axl, rezemat de un copac, părea că mă așteaptă. Era același copac, pe care îl vedeam și eu de la balconul meu. Nu păru deloc surprins să mă vadă.