Masca lui Blake

Cap. 72

Când viața ne dă lămâi..facem limonadă?

*

Clarissa

Noaptea această părea atât de lungă, mă eliberase faptul că i-am povestit fiicei mele totul, dar în același timp, o durere îmi sfâșia sufletul, toate aceste amintiri nu îmi făceau bine, asta, pentru că Blake nu era aici. Am simțit deodată că dormitorul e prea mare pentru mine singură. Eram așezată în fața ferestrei de mai bine de o oră, așteptând..credeam că poate va veni, acasă. Blake și Brook sunt totul pentru mine, aș face orice doar să-i văd fericiți. Iar acum îmi simțeam mâinile legate, pentru că nu pot să fac nimic pentru soțul meu.

Sunt puternică, asta îmi repet în minte în fiecare zi, însă nu știu cât mă va mai ajuta. Gândul că Brook e acasă, lângă mine, mă face să mă simt mai liniștită. Toate acele amintiri mă răvășeau, îmi era atât de dor de omul, pe care îl iubeam din tot sufletul, încât mă durea.

Lumina lunii era atât de puternică, încât făcea să strălucească plicul, pe care îl aveam în mână, deși în cameră era beznă. Nu voiam să-l citesc, nu fără Blake, însă știam că trebuie să o fac. Sunt doar niște analize, ce ar putea fi atât de rău? Nu puteam să fiu însărcinată, nu am rămas în ultimii 18 ani, deși aș fi vrut, iar acum deja aveam trecut de 40 ani, cu siguranță erau niște probleme mai serioase. Oh, câtă nevoie am de tine, Blake, în aceste momente! Mi-ai promis că nu mă lași singură niciodată. Oare ce s-a întâmplat de ai făcut-o?

Am aprins lampa de pe noptieră și m-am așezat pe marginea patului, voiam să știu ce se află în acest plic și plănuiam să aflu, acum. Trebuie să recunosc, că mi-a tremurat mâna în timp ce deschideam plicul. Am citit de două ori pentru că nu îmi venea să cred. Trebuia să fie o greșeală, nu puteau fi analizele mele..Nu știam dacă lacrimile ce se prelingeau pe obrajii mei, erau de fericire sau de tristețe. Blake singur ar sări într-un picior acum, prin toată camera, ar da o petrecere pentru asta. Eram însărcinată..un copil, acum.

Brook

18 ani. Azi era ziua cea mare, poate că aș părea egoistă dacă i-aș spune mamei că oarecum aștept petrecerea, dar îmi doream să-mi petrec timpul cu prietenii mei, cu rudele mele, să mă simt acasă, deși tabloul ar fi complet doar dacă tata ar fi aici.

Am ieșit din camera mea și am coborât în bucătărie, mama era deja acolo, am auzit-o de pe scări, vorbea la telefon, însă tocmai închise când eu am ajuns jos.

- La mulți ani, scumpo, se apropie ea de mine și mă îmbrățișă. Să fii mereu fericită și sănătoasă! Te iubesc, draga mea! Of, cât ai crescut! Nu-mi vine să cred!

- Mulțumesc, mamă! Nu plânge, te rog, ea își șterse repede lacrimile și se întoarse la tigaia de pe foc.

- Am făcut clătite!

- Miamii..m-am așezat eu la masă împreună cu mama, și am luat micul dejun împreună. Mă uitam nostalgică spre scaunul tatei. Mi-ar fi plăcut să fie azi aici, aveam un obicei împreună, mâncam clătite, iar apoi mergeam cu mașina până în parcul de distracții, unde mâncam înghețată și ne dădeam căluți. Nu conta cât de mare sau mică sunt, era momentul nostru de tată și fiică. Îmi era dor de el, îl voiam acasă, voiam să-i spun cât de rău îmi pare că am plecat în tabără și nu am vrut să ascult de nimeni. Și că i-am judecat greșit, cât ei voiau doar să mă protejeze.

- Era să uit, ți-am luat ceva, îmi întinse ea o cutiuță lungă, dreptunghiulară și roșie. Am deschis-o și era un lănțișor cu un medalion. Deschide-l, mă îndemnă mama. Așa am și făcut, era pe o parte o poză cu părinții mei și cu mine, de când aveam vreo 3 ani, iar pe cealaltă nimic, era gol.