Masca lui Blake

Cap. 74

Nu-mi amintesc de ea și asta pentru că nu face parte din trecutul meu.

*

~Blake~

- Doare, m-am plâns eu doctorului din fața mea.

- E normal, mă liniști el, lovitura a fost puternică, iar creierul tău lucrează pentru a-și aminti anumite lucruri. Dar trebuie să o iei treptat, ușor, vei reuși să-ți amintești. Totul e să ai răbdare.

- Și asta..dar mă doare că mi-am văzut fiica și că nu o recunosc. Am o fiică..cum să am o fiică de aproape vârsta mea.

- Axl a acționat greșit, deși șocul acesta ar fi putut să te ajute. Deși nu sunt îneaparat de acord cu metodele acestea de a produce un șoc emoțional, pentru că la fel cum ți-ai fi putut aminti de ea în acel moment, la fel puteai să îți blochezi toate amintirile din cauza șocului.

- Nu știu, nu-mi amintesc prea multe..Axl m-a luat prin surprindere, recunosc..

- Ți-a povestit ceva?

- Nu, nimic. Nu știa decât ceea ce știam și eu. Că sunt Blake Cole, că locuiesc în casa lui Vik, împreună cu fratele și sora mea. Dar se pare..că mi-a ascuns câteva detalii.

- Spre binele tău..

- Vreau să merg acasă..

- Și știi unde e casa ta? Blake..te-ai privit în oglindă de când ești aici?

- Nu. Uite, știu că mi-am pierdut din amintiri și probabil sunt mai în vârstă decât îmi amintesc. Însă nu sunt pregătit..

- Nu te agita. Râmâi calm și sunt convins că îți vei reveni.

- Ți-e ușor să spui asta, m-am ridicat furios de pe pat și m-am apropiat de fereastră. Vreau să dorm!

- Îți trebuie o scuză mai bună să mă faci să plec, dar oricum aveam de gând să o fac.

Psihologul ieși din camera mea. Am tras adânc aer în piept. Eram complet bulversat de când o văzusem pe fata aceea, căldura cu care m-a strâns în brațe, a trezit ceva în sufletul meu, dar nu și în amintirile mele.

Îmi vedeam reflecția în fereastră și nu mă recunoșteam. Îmi era teamă să mă privesc într-o oglindă și nu mă îngrijorau rănile, pe care evident le aveam și le simțeam, ci pentru numărul de ani, care au trecut în neștire, de care nu îmi aminteam nimic.

Mark..Mark e singura persoană, care m-ar ajuta să îmi amintesc.

Mi-am atins fruntea, capul mă durea. Nu îmi venea să o iau ușor, asta pentru că mă simțeam captiv, aveam nevoie de cineva să îmi povestească. Însă nu știu dacă eram în stare de așa ceva, dacă aș rezista șocului. Trebuia să recunosc, îmi era extrem de teamă de ce aș putea să aflu.

Între timp

~Brook~

- Nu-și amintește de mine, sunt fiica lui, Axl îmi șterse lacrimile.

Eram amândoi așezați pe marginea patului din fosta mea așa-zisă cameră. Mă durea atât de tare să-mi văd tatăl în situația aceasta, însă mă bucuram că e în viață.

- Iartă-mă, nu am putut să îți spun că tatăl tău e amnezic. Nu aș fi vrut să te fortez să vii cu mine, folosindu-mă de asta. Dar am fost convins că își va aminti în momentul în care te vede, ești specială pentru el..și pentru mine. Brook, știu că nu e momentul potrivit, dar cred că mi-aș aminti de tine și dacă aș fi amnezic. Te-ai tipărit în mintea mea..