Masca lui Blake

Cap. 23

PARTEA A DOUA

Prima dragoste nu se uită nicodată.

*

Priveam tavanul înalt din încăperea largă şi obscură, perdele lungi cafenii acopereau cu măiestrie ferestrele uriaşe. Candelabrul auriu sclipea în razele soarelui, ce au penetrat perdelele în sosirea dimineții. Zăceam în acest pat de mai bine de o săptămână, rănile fizice s-au vindecat, dar cele sufleteşti, dureau groaznic. Un dor îmi cuprinse corpul şi sufletul, probocându-mi o durere până în măduva oaselor. Nu eram acasă, acolo, unde ştiam că inima voia să fie.

Eram aici, în această cameră, într-un lux indiscutabil, dar preferam să fiu închis într-o temniță alături de ceea ce iubeam. Uram singurătatea, devenea duşmanul meu, însă nu unul mai mare ca Viktor, pe care aveam să-l distrug cu proprile mâini. Îmi luase totul, nu aveam să-i mai permit să facă rău cuiva, nu acelora, pe care îi iubesc.

M-am ridicat din patul comfortabil şi mare, dintr-un lemn ciocolatiu şi dur, salteaua era învelită în cearceaf de mătase. Cele două noptiere alăturate, aveau nişte modele sculptate în stil vienez, la fel era şi şifonierul. Am dat la o parte perdelele grele din fața ferestrelor înalte, îmi doream un balcon, ca acasă, să pot lua aer, pentru că uneori simțeam că mă sufoc aici. Totul era alb, aş fi spus după razele soarelui că primăvara e deja aici, dar nu, încă era ianuarie şi zăpadă se aşternu repede. Oare aşa era şi în New York?

O bătaie în uşă, mă făcu să îmi întorc privirea de la tabloul de iarnă, pe care îl vedeam prin fereastra înghețată.

- Intră, am spus eu.

- Bună dimineața, domnule. V-ați ridicat din pat! Doamna se va supăra. Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră.

- Sunt bine, i-am răspuns eu, nici măcar nu-i ştiam numele şi ea avusese grijă de mine, de când sunt aici. Era potrivită ca înălțime, subțirică, ochii mici şi căprui, iar părul mereu prins, dar zilnic într-un alt stil. Acum era împletit într-o coadă lungă castanie.

- Mă bucur că sunteți mai bine. Piciorul, vă mai doare? Mă întrebă ea în timp ce aşeză tava din mână pe noptieră şi începu să aranjeze patul. Era precum o furnicuță, vorbea cu mine, dar continua să muncească.

- E bine, am zâmbit eu.

- V-am adus micul dejun.

- Mulțumesc. Doamna a plecat?

- Nu, e aici, s-a întors târziu aseară şi nu a luat micul dejun încă.

- Sunteți de mult timp aici? M-a stârnit curiozitatea să aflu cât mai multe despre ea.

- Doar de doi ani. Poftă bună, vru ea să se retragă.

- Vă mulțumesc pentru că ați avut grijă de mine, cred că am fost o pacoste.

- A fost o plăcere, domnule, îmi zâmbi ea timid.

Era destul de tânără, avea puțin peste 18-20 de ani. Eram curios cum a ajuns aici, pentru că în această casă nu cred că s-ar fi angajat personal, doar dacă se cunosc foarte bine. Am lăsat-o să plece, am luat o înghițitură din cafeaua fierbinte, observam că meniul de azi era clătite cu sirop de alțar, un suc de fructe. Mi-am adus aminte de prima dată când Clarissa mi-a gătit pentru prima dată.

În urmă cu o lună şi o săptămână.

Un miros de omletă mă trezi, m-am întors pe o parte şi am văzut că iubita mea nu era în pat, sigur era în bucătărie. M-am ridicat somnoros din pat, cred că nu am dormit niciodată atât de bine, iar lucrul acesta se întâmplă de când Clarissa e aici.