•Volumul I:
>Intr-adevar, foarte frumos. Mai ales casa din fata, cu obloane albastre, care are multe lumini.
>Da..., am spus absenta.
Priveam casa vecinilor mei, fara sa realizez ca noi doi vorbeam despre acelasi cer si despre aceeasi casa cu oblo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mustafa?! Uitasem de el. In sinea mea imi doream si parca nu-mi doream sa-l fi trimis Mustafa.
Eu si Mustafa treceam, pentru a nu stiu cata oara, printr-o perioada de criza, dificila si tensionata. Dupa o relatie de cinci ani, in care am cunoscut aproape toate stadiile posibile intr-un cuplu (exceptand moartea, pentru ca amandoi eram inca vii), ne deciseseram sa ne acordam o pauza, pentru a avea timp sa reflectam atent asupra viitorului nostru.
>Eu sunt sigura ca l-a trimis Mustafa! a spus Syeira, intrerupandu-mi brusc gandurile.
>E posibil. Doar asa face mereu. Ceea ce nu poate sa faca personal lasa in seama celui mai bun prieten.
>Pai, daca tu il respingi! Altfel, poate venea el...
>Venea, pe naiba!
>Cat poti sa-l iubesti...
>Pe cine?
>Cum adica?
>Hai, ca mi-e somn. Noapte buna!
Si am plecat in camera, lasand-o pe Syeira singura.
Rye dormea adanc, iar eu faceam eforturi sa nu-l trezesc, implorand niste imbratisari si niste consolari. Pentru ca aveam mare nevoie de protectie, de alinari, de iubire. De cateva zile nu mai eram fata puternica pe care lumea o considera o forta, nu mai eram cea care avea energie si putere sa-i ridice pe toti, sa-i incurajeze cu argumentele ei pozitive si motivante, nu mai eram cea in bratele careia se refugiau toti, stiind ca gasesc protectie si alinare, pentru ca fata puternica fusese inlocuita de o fetita, mica, neputincioasa, descurajata si vulnerabila.
Doamne, cum o sa treaca perioada asta? ma intrebam in gand. Am privit jurnalul abandonat pe noptiera si parca mi-am privit intreaga viata. Pentru ca acolo se afla intreaga mea viata, zi cu zi, gand cu gand, emotie cu emotie, povestea mea pagina dupa pagina. De fapt, viata mea era un cumul de povesti, care mai de care mai halucinante, mai frumoase sau mai triste. Si cum nu pot exista povesti fara personaje, a trebuit sa intalnesc fel de fel de oameni. Oameni care, prin modul in care au intrat in sufletul meu, au contribuit mai mult sau mai putin la formarea mea ca om.
Cand eram mica, tata mi-a spus ca sufletul meu este un castel; ca, indiferent de luptele care se dau in afara lui, eu trebuie sa pastrez interiorul frumos si curat. Sa nu il aglomerez cu lucruri inutile si sa nu primesc pe oricine inauntru. Mi-am si notat aceasta idee intr-unul dintre primele mele jurnale, dar, odata cu trecerea timpului, i-am uitat sfatul. Asa ca am primit in sufletul meu pe oricine a dorit sa intre, fiind poate mult prea ospitaliera. Dezamagirile, insa, m-au schimbat, facandu-ma sa ma tem de aceia care ar putea da buzna, aducand cu ei rautati, interese proprii si niciun sentiment frumos. Asta, pentru ca au fost oameni care au navalit in sufletul meu aducand cu ei minciuni si "Te iubesc"-uri pline de ipocrizie. Altii au intrat aducand dupa ei noroi si obligandu-ma sa fac mult timp curat in urma lor. Iar atunci cand au plecat, au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun si mai frumos, lasandu-ma saraca si singura.
Au fost si oameni cu care am comunicat intr-un fel ridicol, tinandu-i afara, in fata usii sufletului meu, pentru ca mi-a fost teama sa le permit sa intre. Si, de multe ori, am gresit. Pe altii i-am rugat sa intre, atunci cand m-am simtit prea singura. Si astfel, castelul meu a fost vizitat de fel si fel de oameni. Oameni buni, oameni rai, oameni sinceri si oameni falsi. Oameni care au contat si simpli trecatori, care nu au lasat nicio urma si nicio amintire. Unii au ramas in castel, altii au plecat, unii au fugit, iar cativa au promis ca se vor intoarce. Unii dintre cei care au plecat au lasat marturii ale trecerii lor prin castelul meu: dor, regrete, dezamagiri, intrebari fara raspuns, lacrimi si dureri. Foarte putini au lasat ceva frumos si bun: amintiri frumoase, lectii pretioase si iubire. Asta, pentru ca au fost prea putini cei care m-au iubit cu adevarat.
Cu toate acestea, am trait mai multe povesti de iubire. Pentru ca iubirea ofera fel si fel de povesti. Exista povesti frumoase, trecatoare, amagitoare, menite doar sa ne ofere experiente, lectii, amintiri. Exista povesti care ne aduc atata dezamagire, incat ne fac sa nu mai credem in iubire, sa nu ne-o mai dorim si sa ne condamnam la singuratate. Exista povesti de iubire care ne vindeca de ranile lasate de iubiri trecatoare si care ne fac sa cunoastem iubirea adevarata; exista povesti de iubire dupa care regretam, intrebandu-ne mereu: "Cum ar fi fost daca...?". Exista povesti de iubire in care numai unul iubeste, sperand ca va fi iubit la randul lui. Exista povesti de iubire scurte, care se transforma, cu timpul, in prietenii frumoase. Mai sunt si povesti de iubire care exista numai in visele noastre, poate pentru ca iubirea nu ne este impartasita de celalalt sau poate pentru ca destinul nu vrea sa ne permita sa traim acea poveste. Si mai sunt povesti de iubire pe care le traim in sufletul nostru, mult timp dupa ce ele s-au terminat.
Nicio poveste nu seamana cu alta, chiar daca toate au in comun iubirea. Din fiecare invatam ceva, altceva, despre noi insine, despre oameni, despre viata sau lipsa ei. Si dupa fiecare poveste ne schimbam: devenim mai naivi sau mai realisti, mai curajosi sau mai tematori, mai increzatori sau mai sceptici, mai buni sau mai rai, mai calzi sau mai reci, iar, intr-un final, ne regasim.
Fiecare dintre povestile mele de iubire m-a invatat ceva. Am invatat sa astept, sa pierd, sa iert, si chiar sa urasc. Am invatat sa renunt, sa ma prefac, sa mint, sa ma mint, sa insel, sa ma insel...
Am invatat ca a astepta dupa altii inseamna timp pierdut si amanari inutile. Am invatat ca nu are rost sa ma zbat sa fac parte dintr-o viata in care nu sunt dorita si nici sa raman in locuri unde nu mai am niciun rost. Am invatat sa fiu mai rezervata in a ma implica sufleteste si sa fac diferenta intre cei care ma iubesc si cei care doar ma folosesc. Am invatat ca ratiunea nu poate fi mereu in consens cu inima, si ca ambele pot fi supuse ratacirilor. Am invatat sa respect si sa accept alegerile celorlalti, chiar daca acestea imi influenteaza viata si imi rastoarna universul. Am invatat ca iubirea nu trebuie pazita.
Am invatat ca nu merita sa plang dupa oamenii care nu m-au iubit si care m-au abandonat. Am invatat ca aceia care m-au insotit o perioada pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alt drum, nu au fost decat niste umbre, care doar m-au privat de soare...
Am invatat ca responsabila pentru toate evenimentele care contureaza, mai mult sau mai putin, viata unui om este iubirea. Ca fericirea, dar si toata nefericirea, durerile si bucuriile, momentele de extaz si de cadere, realizarile si iluziile, precum si praful ce ramane uneori in urma lor, transformarea si statornicia care definesc viata sunt controlate, intr-un mod haotic, de iubire si de modul in care noi, oamenii, ne abandonam ei.
Asta, pentru ca oamenii nu pot trai fara iubire si nu sunt meniti sa fie singuri. Pentru ca, oricat de impliniti ar fi in plan familial, social, profesional, material sau de alta natura, oamenii nu pot fi completi fara un suflet alaturi.
Uneori, in goana dupa iubire, acestia ajung in impasuri si sunt fortati sa faca alegeri care, de multe ori, ii poarta pe cai si mai pline de disperare. Insa multi dintre ei nu realizeaza importanta si valoarea unui suflet-pereche, alaturi de care sa imparta pamantul, aerul, orizontul si viata, si prefera sa se arunce orbeste in povesti de iubire incerte. Pentru ca iubirea nu este rationala si nu putem alege pe cine sa iubim. Pentru ca, la capatul tuturor luptelor interioare intre inima si ratiune, inima este cea care ia decizia finala.
