•Volumul I:
>Intr-adevar, foarte frumos. Mai ales casa din fata, cu obloane albastre, care are multe lumini.
>Da..., am spus absenta.
Priveam casa vecinilor mei, fara sa realizez ca noi doi vorbeam despre acelasi cer si despre aceeasi casa cu oblo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
In ziua in care am plecat in Germania am fost extrem de trista. Imi luam ramas bun de la tot ceea ce iubeam, de la mama si de la sotul ei, care imi era ca un tata, de la prieteni, de la locurile dragi si de la visuri. Am plans aproape incontinuu, ignorandu-i pe pasagerii din tren, care ma priveau curiosi. Traiam cu impresia ca jumatate din sufletul meu ramasese, iar cealalta jumatate era impartita la celelalte lucruri dragi pe care le abandonasem. O sa reusesc. Sunt puternica si Dumnezeu ma iubeste. Viata merge inainte! imi repetam in gand.
Mi-au trebuit doua zile ca sa ma refac dupa calatorie. Eram secatuita de energie si de sentimente. Unchiul meu si matusa din München au venit sa ma ajute sa ma instalez, cumparandu-mi tot felul de lucruri care imi erau de trebuinta. Locuiam intr-un apartament micut, aflat in mansarda unei vile. Chiria si cheltuielile le plateam din bursa de studii si din ajutorul primit de la familia mea. Aveam pe langa acestea inca un venit suplimentar, din inchirierea unei case pe care o aveam, casa mostenita de la familia mea. In cateva zile, am transformat apartamentul micut intr-un camin cochet, in care sa ma simt bine. Nu-mi lipsea nimic pe plan material, dar sufleteste eram goala, ca o epava plina de fantome.
"O sa vezi ca iti vei face prieteni si iti vei gasi un iubit", imi spuneau prietenii din Romania, cand ma plangeam de singuratate. Dar mie imi lipseau prietenii de-o viata si iubitul de care fugeam, pentru ca ma ranise si ma facuse sa-mi pierd increderea in el. Si imi lipsea Rye, pe care nu reuseam nicicum sa-l alung din suflet si din vise. Uneori ma simteam atat de singura, incat ieseam noaptea din casa si ma plimbam pe strazi. Simteam ca ma sufocam in acel apartament in care nu ma astepta nimeni, niciodata, in care nu aveam cu cine sa impart mesele, patul, trairile.
Aproape toata familia mea era in Germania, dar toti locuiau la distante de cateva sute de kilometri departare. Fiind o fire foarte sociabila, mi-am facut cativa prieteni printre colegii de facultate si m-am apropiat foarte mult de vecina mea, Suzy. Aceasta era casatorita cu un chirurg si avea doi copii frumosi, cu care imi mai petreceam serile, jucandu-ma si luandu-i cu mine in plimbari si la cumparaturi. Dar nimeni nu imi putea alina dorul de Cybill. Cand am plecat, am luat un ursulet mic de-al ei, ca sa am aproape de mine ceva de la ea. Cand ma culcam, strangeam la piept acel ursulet si ma rugam ca fetita sa fie bine si sa o revad candva. Intr-o seara, am avut o surpriza care m-a bucurat foarte mult, pentru ca m-a sunat prietenul imaginar.
>Chiar tu esti? Nu-mi vine sa cred! i-am spus, cand am auzit linistea de la capatul firului. Nici asa nu vrei sa vorbim? Merita sa dai atatia bani, doar ca sa ma auzi? Cred ca te costa foarte mult telefonul...
Prietenul imaginar m-a ascultat linistit, pana cand i-am povestit despre apartament, despre colegi si despre vecinii mei...
>Ma simt foarte singura. Iti multumesc ca m-ai sunat. Ma faci sa ma simt mai aproape de casa. Sa stii ca uneori plang foarte mult. Am nevoie sa vorbesc cu cineva, sa impart mancarea, sa impart perna, sa fiu luata in brate. Simt nevoia sa spun te iubesc. Sunt patetica, nu? O sa ma mai suni? Nu te costa prea mult? Ma asculti deja de o ora... Ai putea sa inchizi, iar eu sa ma prefac ca nu am auzit si sa vorbesc in continuare...
