•Volumul I:
>Intr-adevar, foarte frumos. Mai ales casa din fata, cu obloane albastre, care are multe lumini.
>Da..., am spus absenta.
Priveam casa vecinilor mei, fara sa realizez ca noi doi vorbeam despre acelasi cer si despre aceeasi casa cu oblo...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
>Hi, Ken! i-am spus lui Rye, dimineata, la micul dejun.
>Hi, Barbie! Ce facem azi?
Adoram sclipirea lui Rye. Era istet, temperamental, mereu pe faza, deci, o provocare pentru mine.
>Ma gandeam sa mergem ca sa culegem plante pentru ceaiuri.
>Adica sa batem peste 300 de kilometri, ca sa culegem ceaiuri? a intrebat Mustafa.
>Da. Ne si plimbam, cu ocazia asta...
>Iubita, sunt zone verzi si mai aproape sa...
>Zone poluate? Nu, multumesc! Beau ceaiuri doar din zone curate. Ce? Nu vreti sa veniti? Plec singura.
S-au vaicarit toata dimineata, dar pana la urma s-au mobilizat si am plecat toti patru, catre locurile copilariei mele. Ajunsi la locul respectiv, despre care imi placea sa spun ca era locul meu preferat de sub soare, am lasat masina in parcarea cabanei si am pornit sa ne plimbam pe dealurile din imprejurimi. Cunosteam fiecare loc si nimic nu-mi parea strain. Aveam acolo o gramada de amintiri.
Cabana se afla la o distanta dr 12 kilometri de orasul in care am copilarit. Aveam 8 ani cand am ajuns pentru prima data acolo. Mama mea, pe care o vedeam foarte rar, lucra de cateva zile la cabana. Cu mari emotii, mi-am luat bicicleta si, impreuna cu cainele mei lup, am pornit pe drumul forestier care ma ducea la mami. Probabil ca nu voi uita niciodata peisajele care mi-au taiat rasuflarea si nici emotiile pe care le-am simtit atunci cand am explorat acele tinuturi pentru intaia oara. Si nu voi uita nici imbratisarea mamei, atat de surprinsa de prezenta mea acolo.
De atunci, am strabatut acel drum in fiecare weekend. Nu conta daca ploua sau daca ningea si nu imi era teama. Era drumul spre mama. In weekenduri ramaneam la cabana si bantuiam toate imprejurimile, ajungand sa cunosc fiecare deal si fiecare locsor ascuns din jur. Am vazut muntii in toate starile lor: iubiti de razele soarelui, acoperiti cu zapezi si ascunsi dupa nori pufosi. Iar cerul avea cele mai frumoase stele. Aveam impresia ca, daca as fi intins mana dupa ele, as fi putut sa le culeg. Mi-am lasat acolo mii de vise. Unele mi s-au implinit, iar pe altele le-am abandonat. Am continuat sa merg si dupa ce mama nu a mai lucrat acolo iar eu am crescut. Ceva ma lega de acel drum si de acele locuri...
Iar intr-o zi, am urcat un deal, de unde credeam ca voi vedea mai bine toate imprejurimile si mi-am gasit locul preferat de pe Pamant. Eram sus, cu muntii langa mine si acoperita de un cer frumos. Iarba si florile erau neatinse... M-am intins pe iarba si, pentru prima oara, am simtit ca eram cu Dumnezeu. Nu-mi explic inca acea stare, cu atat mai mult cu cat pe atunci inca nu aveam o relatie foarte buna cu Dumnezeu. Eram suparata pe El, acuzandu-L de pierderile din viata mea. Cu toate acestea, aveam momente cand imi doream enorm sa merg in locul acela. Poate ca El ma chema. Poate ca asa si-a dorit sa ne cunoastem, aratandu-mi maretia Lui.
Si am mers acolo ori de cate ori am simtit nevoia sa ma regasesc. Imi imaginam ca de acolo Ii puteam vorbi lui Dumnezeu, ca puteam retrai amintiri de care imi era dor si ca il puteam simti aproape pe tata. Candva, l-am dus si pe tata acolo. Am stat atunci amandoi pe o patura si am stat de vorba ca doi prieteni. I-am impartasit cerului visurile si durerile mele. Am plans si mi-am cerut iertare. M-am iertat pe mine si i-am iertat pe altii. M-am regasit, atunci cand ma pierdeam pe mine. Acolo era locul in care exista ceva ce imi incarca sufletul cu energie buna.
