Cât am iubit Soarele

Al nouăsprezecelea

           La etajul unu, pe holul facultății, Matty stătea sprijinit de pervazul unui geam, aranjând în ordine foile pentru curs. Să fie dezordonat era practic, în sângele lui, fapt ce nu îl prea ajuta niciodată, pentru că adesea se trezea pierzând sau amestecând lucruri.

          Concentrarea lui fu spulberată de Carrie, care veni la el zâmbitoare, încercând să îl ajute. Însă orgoliul de bărbat a lui Matthew era prea mare, așa că o refuză imediat. Fata își dădu ochii peste cap.

        — Ești așa încăpățânat, se bosumflă ea.

           Blondul zâmbi amuzat, uitându-se o secundă la interlocutorul său. Privirea lui căzu apoi pe geam, în loc să se întoarcă la hârtiile din mâinile lui, și dădu surprins de părul roșcat al lui J.P., care mergea pe stradă. Știa totuși că ea are drum în partea aia, dar cum se nimerise ca el să se uite pe fereastră exact în momentul în care ea trecea?

            Carrie îl analiza cum se uita blocat pe geam, fără să mai așeze foi, fără să mai respire aproape.

         — Matty, îl făcu ea atent, însă blondul nu se despărți de imaginea Jessicăi decât atunci când ea dispăru din raza lui vizuală.

        — M? făcu el la Carrie.

         Tânăra oftă.

      — Am spus că Noah m-a chemat în oraș în seara asta.

        — Cum?! se activă băiatul instantaneu. Nu te duce!

            Bruneta se juca tensionată cu o șuviță de păr. Nu știa ce să spună: avea nevoie de sfatul lui Matthew, dar în același timp, sufletul ei voia să accepte invitația.

         — Carrie, te rog, nu te duce, se milogi el. Noah nu te merită.

        — Aş vrea doar să văd ce are să-mi spună. Poate îi pare rău...nu vreau să mă împac cu el, Matty, dar vreau să văd ce are de spus.

         Blondul își îndesă fişele pentru curs în rucsac, fără să mai țină cont de ordine, apoi se ridică în picioare:

        — Fie. Dar nu am să te las singură cu el.