Cât am iubit Soarele

Al douăzeci și șaptelea

    
              La o masă retrasă din cafeneaua lor preferată, Jessica și Matt se străduiau să scrie împreună primul capitol al cărții blondului. Roșcata îi dădea idei, însă băiatul nu era mulțumit deloc și tăia propozițiile una după alta. Pasiunea pe care o dezvoltase în ultima vreme pentru J.P. îl făcea să nu se mai poată concentra atât de tare la carte; pierduse mult timp. Mai avea câteva săptămâni și trebuia să predea cartea, iar el abia dacă avea un prolog.

            — "Jessica Parker nu cunoștea prea bine New York-ul, din moment ce venea din..."

              Matt se opri încurcat.

          — Chiar așa, din ce oraș ai venit aici? o întrebă el, dându-şi seama că amănuntul ăsta despre ea nu îl cunoștea.

          — De fapt, își dădu fata o șuviță după ureche, sunt din Canada. Stau cu mătușa și unchiul meu aici.

             Blondul își ridică sprâncenele surprins.

          — Și îți e dor de casă?

          Roșcata înghiți în sec și închise ochii pentru câteva secunde, apoi rosti hotărâtă:

          — Nu. Nu mai vreau să mă întorc acolo niciodată.

          — De ce? o interogă Matty în continuare.

             Fata oftă și se lasă pe spate.

         — Tatăl meu a murit când eu eram mai mică, iar mama a devenit o bețivă, spuse ea cu ochii roșii. Mamei nu i-a păsat niciodată de mine, cred că nici nu își mai amintește ce vârstă am.

          Băiatul o privi compătimitor. Amintirile și crudul adevăr o făceau pe Jessica să își abțină cu greu lacrimile, iar durerea pe care o simțea era la fel de puternică. Matthew se ridică de la locul lui și se așeză lângă ea, pe canapea, ducându-şi protector o mână după umerii ei și începu să îi mângâie părul roșcat.

          — Îmi pare așa rău, Jess...