Cât am iubit Soarele

Al treizecilea

   
               Matthew Montgomery experimenta o stare pe care, de obicei, nu o simțea deloc: euforia. Era inimaginabil de îndrăgostit de Jessica și nici măcar nu își dădea seama cum reușise să ajungă în stadiul ăsta. Sărutul pe care îl avusese cu ea acum câteva zile îi confirmase sentimentele oficial, iar acum, blondul era mai fericit ca niciodată.

             Ajunse în fața liceului în care J.P. învața și așteptă cuminte să se sune. Chiulise de la facultate astăzi, fiindcă voia să îi facă o surpriză roșcatei și să o întâmpine când ieșea. Inima îi bătea tare, iar nerăbdarea îl stăpânea.

          Văzu la un moment dat mai mulți adolescenți ieșind și își lungi gâtul atent spre intrare. Zâmbi instantaneu când dădu de chipul lui J.P. şi se ridică entuziasmat de pe bancă, însă cei câțiva polițiști care ieșeau din clădire îl făcură să privească confuz în jurul lui. Nici măcar nu observase mașinile de poliție.

          Când roșcata îl văzu, își mări ochii și înaintă spre el, prinzându-l de mână și începând să îl tragă după ea, pe stradă.

         — Haide, Matthew! îl îndrumă ea, dându-şi seama apoi de ceva: Ce cauți aici?

          Băiatul o urmă hipnotizat câteva secunde, însă apoi își reveni în fire și o întrebă, ignorându-i replica:

         — Ce se întâmplă? Ce-i cu toată poliția aici?

        — Îți explic când ajungem, îi răspunse fata serioasă.

        — Dar unde mergem?

        — Oriunde, răspunse fata agitată și îl trase pe băiat de mână pe o alee mai pustie.