Un anonim...misterios

Capitolul I

-Multumesc mult!Va iubesc!

Parasesc scena si ma indrept spre cabina mea.Ma pun pe scaun si privesc tavanul.De ce fac asta?Poate pentru ca vreau sa-i fac pe plac Clarei.Doar pentru atat.

-Oh!Ai terminat?

Statea pe pragul usii.Era Wiliam,unul din prietenii mei si cel care ma informeaza.Are parul saten,ochii verzi si inalt.Se uita la mine si incepe sa rada.

-De ce razi?

-Ma uit la tine si esti total distrus.

-In ce sens?

-Fizic nu,tot la fel de frumos esti,dar psihic...da.

-Oh!Multumesc pentru compliment si ca ti-ai dat seama.

-Mda,stiu!Deci...de ce informatii ai nevoie?

-Oh!De asta ai venit aici?

-Da.Te mai consolez cu niste informatii.

-Aha!Am nevoie de identitatea lui Robert Hall.

-Robert Hall?Nu e ala...

-Ba da.Vreau sa aflii totul despre el,daca se poate si ce poarta acuma.Nu ma deranjeaza.

-Pe tine nu te deranjeaza nimic.

-Ba ma deranjeaza multe.

-Aha!O sa iti spun maine.Pa!

-Pa!

Iese din camera,iar eu imi pun mainile in cap.Ah!Cat de mult pot sa ma urasc!Sunt un mort printre vi.Sunt...un monstru.Amintirile ma bantuie,inima e deja moarta,iar sufletul este pacatos.Nu poate nimeni sa ma salveze.Nu poate nimeni sa ma ajute.Nu poate nimeni sa-mi...redea fericirea.

"Alexander!Vino aici!Cate flori frumoase!Intr-o zi vreau sa mai venim aici si sa admiram florile!E o promisiune!"

Te rog...

"Pentru mine conteaza.Pana la urma...tu vrei sa ma omori"

Te rog...

"Spune-mi...marionetele trebuie sa aibe sentimente?"

Opreste-te...

"M-ai ranit"

-OPRESTE-TE!

Ma ridic in picioare.Toate acele amintiri...ma urmaresc.De ce?De ce trebuie sa fie asa?

-Domnule Robinson?

-Da?

-Sunteti bine?

-Da sunt!

-Oh!Scuzati-ma de deranj.

Iese din incapere.Imi iau hanoracul si ies din sala de spectacole.Ma indreptam spre spital.Pasii mei sunt asa de singuratici.Ma simt asa de singur,de...visator...Cine s-ar fi gandit la asta?Sora mea e moarta,iar acum si persoana pe care o iubesc este in spital.Super!Minunat!Numai pot de entuziasm!Nu-mi vine sa cred ca se poate intampla asta!Asa este viata!O nenorocire!O...singuratate...Vreau sa plang,dar nu vreau sa par un las.Vreau sa strig,dar nu vreau sa par nebun.Vreau sa...mor,dar nu pot.Sunt legat de promsiuni si de razbunari.Sunt legat de...

"Cam asa e viata unui om,nu?E frumoasa,te atrage,te capteaza in acest univers.Tu care ai ochii orbiti de frumusete accepti asta.Observi ca e frumos.Ce se poate intampla?Apoi greutatile vietii te omoara."

Are dreptate.La cat de frumos e...atat de fatal este.Te nimiceste...te omoara fara mila.Te capteaza in universul asta...al pacatuintei.Ori de cate ori te gandesti ca o sa fie bine,se intampla opusul.Noroc?Nu.Ghinion?Nu.Totul se intampla pentru ca asa trebuie,sau ca vrem noi?Nu mai stiu.Nu mai stiu nimic.Trec pe langa o florarie,si ma gandesc sa-i iau un buchet mare de trandafiri.Il iau si observ ca nu mai e mult pana la spital.Urc scarile si am ajuns in salonul ei.Imi era frica sa deschid usa...nu am mai vizitat-o de un an.Imi era frica.Pana la urma...era vina mea.Imi era frica s-o vad cu acele aparate.Imi era frica sa-i vad...fata neutra.Inchid ochii si deschid usa.Deschid ochiul stang,apoi pe cel drept si observ ca salonul este foarte luminat.Imi dau seama ca este aici.Chiar daca nu pot sa vorbesc cu ea...imi dau seama ca este aici.Era intinsa pe pat si avea doar cateva aparate.Observ ca parul i-a crescut mult,iar fata pare...asa de senina.Chiar si asa e frumoasa.Chiar si asa...tot o iubesc.Simt cum sentimentele apar in sufletul meu.Siroaie de lacrimi imi apar pe fata.Cad jos si ma tarasc pana la mana ei.O apuc si imi las capul pe ea.Imi era dor...imi era dor s-o simt...Vreau sa te intorci din nou.Te asteptam.O sa te asteptam...pana va fi cazul.Ii pun florile in vaza si ma mai uit inca odata la ea.E asa de linistita.Chiar trebuie sa fie linistita.Nu vreau sa te mai loveasca...rautatile oamenilor.O sa fie bine.Pana o sa te trezesti tu...o sa sterg orice amenintare care poate sa te raneasca.Am sa fac orice.Pana la urma...inca te iubesc.