Whispers

2. Un nou început

Charlotte

În mod neironic sunt al naibii de speriată. Speriată de necunoscut, de despărțirea de Alana, și cu toate acestea simt o bucurie pe care nu o pot materializa în cuvinte. Mă simt eliberată. Deși nu e prima dată când văd țara asta, nu știu ce voi găsi pe partea cealaltă. Simt că mă voi pierde în necunoscut și ca ma voi estompa printre omenii ce mi se par atât de diferiți mie. Mă gândeam că voi fi specială, un chip de neuitat printre ei, dar văzând avionul ăsta plin de americani plictisiți de viață, realizez că nu sunt singura care visează la schimbare. Mă rog, țin să cred că totuși sunt singura care mai are visuri in avionul ăsta. Mă uit pe geam și îmi iau rămas bun de la țara mea natală, care deși a fost martora nenumăratelor momente nefericite din viața mea, m-a crescut și m-a ajutat să evadez.

Încerc să mă pregătesc psihic pentru toate schimbarile pe care mediul le are de oferit și totodată să mă imbărbătez,să mă pregătesc pentru cel puțin o perioadă de singurătate în viața mea. Oricâte cunoștințe mi-aș face, știu că nu o să poată umple golul lăsat de Alana. Încerc să nu -mi mai fac gânduri triste și mă concentrez asupra dicționarului pe care îl găsesc în husa scaunului. Încep să-l răsfoiec și nu pot să nu mă amuz de banalitatea gradului de dificultate pe care acesta îl are. Toți termenii de acolo îmi erau cunoscuți și nu pot decât să îmi mulțumesc pentru că ambiția mea din trecut m-a făcut să învaț limba asta deloc ușoară. Cumva mă pregătesc de ani buni pentru momentul ăsta și odată cu mine am pregătit-o și pe prietena mea. Fiin atât de atrasă de cultura aceasta, era inevitabil să nu îmi doresc măcar să văd cum e viața pe aici, dar dacă stau mai bine să mă gândesc, aș fi fost în stare să plec oriunde, doar să scap de amintirea copilăriei mele.

-Vă rugăm să vă puneți centurile de siguranță, vom ateriza în câteva momente, spune una dintre stewardese, urmată de ce-a de-a doua, care traduce în koreană.

Auzul acestei limbi parcă mă eliberează de toate gândurile de până acum și mă face să mă simt pregătită de un nou început. Îmi prind centura extrem de entuziasmată. Parcă îmi pierd orice urmă de răbdare pe care o mai aveam și devin din ce în ce mai agitată. Însă emoția care acum îmi domină toate simțurile nu e una negativă și chiar dacă nu voi fi o altă persoană când voi coborî din avionul acesta, mă voi simți de parcă am renăscut.

Așa a și fost. Sunt pregătită ca cea mai bună perioadă din viața mea să înceapă, dacă nu a fi făcut-o deja. Iau un taxi de la aeroport spre noua mea locuință și nu am cum să nu mă bucur, după ce am primit aprecieri din partea localnicilor referitoare la cât de corectă este dicția și gramatica mea în limba lor. Taximetristul a rămas atât de inpresionat, mai ales că are de-a face cu străini zilnic, încât insistă să mă ajute cu bagajele până la ușa apartamentului meu. Încerc să îi strecor un bacșiș generos, dar acesta refuză extrem de indignat, spunând că a fost placerea lui să ma întălnească și mai ales să-mi ofere o mână de ajutor. Momente de natura acestuia mă fac să mă întreb constant cum am rezistat 24 de ani acolo. Nu găsesc nici un răspuns și nici nu mă complic să caut mai în profunzime unul.

Îmi aliniez bagajele în hol și dau o tură de apartament. Arată mai bine decât m-aș fi așteptat, iar stilul decorativ tipic korean îi dădea un aer aparte, cel puțin pentru mine, find obișnuită cu stilul nostru de a arunca obiectele pe unde apucăm în camere. Extrem de curat și luminos, cu tavanul puțin prea înalt pentru gustul meu, dar totuși cu ferestre mari care compensau acest mic impediment, apartamentul acesta era exact tot ce îmi puteam dori în momentul ăsta. Nonculorile mobilierului (alb și negru) se îmbinau perfect cu evantaiul roșu de pe peretele central din living, care complimenta extrem de frumos lustra cu motive tradiționale, realizată din același material. Pe peretele imens din spatele canapelei se afla o bibliotecă din podea până în tavan, plină de cărți, majoritatea dintre ele în coreeană și joponeză, din câte pot să observ. Nu-mi puteam imagina cum cineva putea să lase în urmă o colecție atât de impresionantă de cărți, dar în sinea mea mă bucuram, de-abea așteptând să mă înfing în ele cu orele, chiar cu zilele. Living-ul se deschide cu un dining generos, cu o masă mare, albă și rotundă, la cere sunt așezate 8 scaune negre cu tapițerie de un roșu aprins ce-ți fura ochii. Din această încăpere dai direct în bucatăria decorată într-un stil mai clasic, dar extrem de elegant, din lemn masiv îmbrăcată în furnir negru mat. În mijloc se afla un blat în trepte sub forma unui bar, prima jumătate, care se afla înspre mobila de bucătărie, era le fel de joasă ca restul dulapurilor, în milocul porțiunii aflându-se chiuveta, iar cealaltă jumătate, dinspre perete, era mult mai înaltă, fiind așezate 3 scaune de bar de-a lungul acesteia. Deși construcția bucătăriei era extrem de interesantă, atenția îmi este captată de peretele din spatele barului, care avea aplicat un foto-tapet reprezentativ mai degrabă pentru o grădină japoneză, lucru care mă amuză și mă face să cred în același timp că nu se potrivea altceva.

Mă întorc în hol pentru a vedea restul casei, lăsând intenționat aceasta parte la sfărșit. Ceea ce m-a făcut să nu rezist în a închiria acest apartament, a fost chiar dispunerea camerelor, în stil loft. Din anticameră (hol) pornesc niște scări puțin curbate care urcă până deasupra livingului, deasupra căruia se afla o balustradă lungă ce forma un balcon spre hol. Sus se afla dormitorul, fără a fi o cameră separată pentru el, mare, potrivit mai de grabă pentru două paturi, nu unul, baia principală și un dressing generos. Peretele din spatele patului era în întregime din sticlă, prin care te puteai bucura de una din cele mai frumoase priveliști.

Renunț rapid la mica mea expediție de recunoaștere a noii mele case și mă trântesc direct în pat. Nu durează mult și adorm fără să-mi fi despachetat lucrurile, sau macar sa fi pus un așternut pe saltea.

Cele 6 apeluri pierdute de la Alana mă așteptau la trezire. Mă uit buimacă la ceas și mă apucă panica. Am dormit mai bine de 4 ore și deja se întunecase afară. Cred că va trebui să las planul meu de a vizita împrejurimile pe altă dată, la o adică și mâine e o zi. O sun pe prietena mea, pregătindu-mă psihic pentru morala sa de „nu-ți mai ține telefonul pe mut ". Nici nu răspunde bine și mă lovește direct cu replica asta:

-Nu-ți mai ține telefonul pe mut, femeie!! Data viitoare te dau dispărută sau moartă!

-Foarte drăguț din partea ta, o tachinez eu. Vezi că pentru declarații mincinoase tu plătești amendă!

O simt chiar și prin telefon cum se enervează și nu pot să rezist să nu izbucnesc în râs.

-O, scutește-mă! Chiar mă îngrijorasem pentru o secundă, apoi am realizat că e foarte probabil să dormi ca ultima nedormită!

- De unde ai mai scos și replica asta extrem de inteligenă? O ironizez eu, încercând să o necăjesc puțin. Nevermind, nici nu vreau să știu dacă stau mai bine să mă gândesc.

Pot să pun pariu că își dă ochii peste cap, dar revine rapid la sentimente mai bune.

- Lasă problemele existențiale și spune-mi cum ți se pare apartamentul pe care l-am ales?

- Ce pot să spun. Arată mai bine decât mă așteptam, însă nu știu dacă o să merite o chirie așa de mare... E destul de mult spațiu doar pentru mine.

- Nu știu, de ce nu pui două paturi în dormitor și-ți cauți o colegă? O să te plictisești de una singură la un moment dat, plus că ai mai face și tu niște economii. Apartamentul e plasat întro zona foarte bună, deci nu se pune problema să nu găsești, iar dacă prinzi să stai cu vreo asiatică sau ceva de genul, îți exersezi si limba coreeană.

Încerc să-mi subtitrez rapid mesajul pe care se chinuia să mi-l transmită și realizez că are o idee extraordinară! Cum de nu mă gândisem la asta până acum ?! Chiar mi-ar plăcea să stau cu cineva care cunoște tradiția acestui loc în amănunt și care ar putea să-mi facă acomodarea mai ușoară.

-Asta e cea mai bună idee a ta din ultimul timp, o laud , mulțumită fiind de sfatul primit de la ea. Nu mai pierdem timpul nici o secundă! Ajută-mă să concep anunțul.

Pierd pe puțin jumătate de oră din viața mea să scriu anunțul ăsta,prima dată în engleză, apoi în coreeană, să fiu sigură că e pe înțelesul tuturor. Nu redactez un text prea pompos așa cum aș face de obicei, în schimb fac o precizare la final și anume că aș prefera să am o colegă. Nu are să treacă prea mult timp și deja încep să primesc mesaje, atât de la fete cât și băieți în ciuda cerinței pe care am prezentat-o. Oamenii ăștea nu-și mai înțeleg nici limba, sau cum vine asta? Mă enervez văzand că majoritatea mesajelor veneau din partea sexului opus, fiind conștientă că alegerea pe care va trebui să o fac este destul de limitată. Cum nu am de gănd să cedez, renunț să mai caut și las treaba asta pe altă zi, poate poate se mai adună și alte doritoare mai bine spus.

După încă puțină muncă de convingere și cereri neconforme cu cerințele mele, decid să mă dau jos din pat și să-mi despachetez garderoba, fiind și singurul meu bagaj, cam mare, ce-i drept. Mâine, obligat forțat va trebui să mi părăsesc domiciliul pentru inevitabilele cumpărături de casă nouă, pentru că sunt destul de sigură că nu îmi doresc să iau masa în veselă de plastic. Nu reușesc să mă concentrez prea bine la ceea ce am de făcut, notificările telefonului bruindu-mi orice încercare de a mă concentra asupra unei banale activități, cum ar fi despachetatul. Nu rezist tentației și mă uit. Ce surpriză, alte cereri pentru apartament. Ce altă surpriză, de la băieți. Dau să-mi închid telefonul, dar îmi atrag atenția numărul exagerat de mare de mesaje, toate de la același tip.

-Hmm, dar cu tine ce-o mai fi ?!