Whispers

12. Cred că am nevoie de tine

Hoseok

-Lasă-mă jos, pot să merg și singură, vociferează Charlotte, bâlbâindu-se îngrozitor.

- Dacă ai fi putut să mergi singură, nu m-ar fi sunat noua ta prietenă să vin după tine.

Era teribil de beată și pe lângă faptul că era penibilă, mai vorbea și gura fără ea. Decid să urc cu ea pe scări, liftul fiind la ultimul etaj, iar așteptatul ar fi durat mult mai mult. Bineînțeles că e indignată, de ce nu ar fi? Nu e ca și cum o ajut.

- De ce nu ai luat liftul? Nu vezi ce grea sunt?

Începe să râdă isteric, iar eu nu vad nici un motiv de amuzament în toată discuția asta. Defapt, nu vad în nimic din toată situația asta.

- Sunt două etaje, Charlotte! Îi răspund calm, deși sunt mai mult decât iritat de discuția asta. Și în plus... nu ai mai mult de cincizeci, hai, cincizeci și cinci de kilograme. Nici nu te simt, deci stai tu liniștită.

- Păi vreau să mă simți, spune încercând să pară atractivă, dar eșuează lamentabil.

Și uite că începem.

- Charlotte, vorbește alcoolul din tine, mai bine taci, până nu te faci și mai tare de rușine. E spre binele tău, știi doar.

- Da, da, știu. Nu mi-ai face rău, spune, încercând să mă ironizeze; păcat că e prea beata să-i reușească.

- Ar fi bine să nu mă faci să mă răzgândesc. Aș putea să te las în fața ușii, îi zic, încercând să o descui cu ea în brațe.

- N-ai face-o!

- La cât de furios sunt în momentul ăsta pe tine, sunt în stare să te las aici, măcar pentru jumătate de oră.

- Nu te cred capabil de asta și până la urmă nu m-ai fi ajutat.

Decid să nu o mai bag în seamă. Discuția asta cu ea nu duce la nimic bun și cu siguranță va spune lucruri pe care o să le regrete dacă îi dau apă la moară. Urc în dormitor și o întind pe pat. Încerc să plec pe cât mai repede posibil, dar nu pare prea încântată de asta.

- Unde crezi că pleci? Dormi cu mine! Mi-a plăcut să stau cu tine aseară.

- Mi-ar face o deosebită plăcere, îi spun încercând să nu o supăr prea tare, dar...

- Normal că există un dar, mă întrerupe enervată.

- Exact. Dar duhnești a alcool, și sincer, mirosul ăsta îmi face greață.

- Asta a fost urât, se plânge ea.

- Mai urât e să te îmbeți de să nu mai știi de tine. Dacă mă gândesc mai bine, nu, nu e urât. E total penibil și deloc atrăgător.

Ea se încruntă, iar eu îi sting becul, nu îmi doream să o mai văd, cel puțin nu în halul ăsta.

- Aprinde-mi luminițele, nu-mi place să dorm în întuneric total.

- Și de ce mă rog, o întreb, făcând ceea ce mi-a spus.

- Pentru că mi-e frică, dar nu de ideea de a sta în beznă, ci de ceea ce se poate ascunde în întuneric.

- Deci cu alte cuvinte ți-e frică de întuneric, îi spun, așezându-mă în șezut lângă ea pe pat.

Ea își dă ochii peste cap, dar nu îi iese prea bine. Era prea beată chiar și pentru asta. Văzând că nu o mai bag în seamă, se ridică într-un cot și încearcă să se uite la mine.

- Wonho?

- Cred că e pentru prima dată când îmi spui așa.

- Pentru că nu-mi place să mă adresez oamenilor folosind apelativele lor.