Whispers

14. Inabordabil

Nu știu ce am pățit, dar scriu cam mult :)))) Și pe ăsta ar fi trebuit să îl împart, dar hai, treacă de la mine.

                     Charlotte

Ne luăm rămas bun de la Woo-Jin și ieșim din planetarium. E chiar simpatic fratele său; îi seamănă lui Hoseok din punctul ăsta de vedere.

- Pe astea nu le mai vrei, spune oferindu-mi încă o dată florile.

- Scuze, m-am zăpăcit cu totul.

Simt cum obrajii îmi iau foc de rușine. Cum am putut să uit de ele?! Mă simțeam prost, dar cumva el știe ce să spună.

- Nu-i nimic, dacă nu mi-aș fi amintit eu de ele, îți luam altele.

Îmi pune mâna după umeri și ieșim împreună afară.

- Ce spui, te ține să mergem pe jos puțin? Întreabă, arătând subtil spre pantofii pe care îi purtam.

- Îmi sună excelent, îi spun și mă dau mai aproape de pieptul lui.

El în schimb se depărtează, gest pe care nu îl înțeleg prea bine. Nici nu am timp să protestez, că el își și dă jos sacoul, așezându-mi-l pe umeri.

-O să-ți fie frig. Ți-am spus de acasă să te îmbraci mai bine, dar deja m-am obișnuit să nu asculți de mine.

- Și nici nu am de gând să ascult! Îi spun în timp ce o iau înainte.

Realizez rapid că nu știu pe unde să o iau și îmi întorc privirea pierdută spre el.

- La stânga, mergem prin parc.

Dau din cap mulțumită și îmi schimb direcția. Din când în când mă mai uit în urmă; nu voiam să-l pierd prin mulțime. La un moment dat însă, fix asta se întâmplă. Mă opresc în mijlocul aleii, puțin confuză, iar el îmi apare în față, ținând o pisică în brațe.

- Stăpâna ei m-a lăsat să o mângâi și m-am gândit să ți-o arăt și ție.

O iau din brațele lui și încep să o mângâi pe cap. Torcea blând și dădea din lăbuțe. Era atât de dulce. El se uită amuzat la mine și în final începe să râdă.

- Lasă pisica în pace! Stăpâna ei deja se uită urât la tine.

- Dar e așa de drăguță, uite, seamănă cu tine!

- Seamănă cu mine pentru că e drăguță, saau... ? Întreabă el luându-mi blănosul din brațe și dându-i-l femei care se apropie de noi.

- Hai taci, spun și îl iau de mână. Mi-e foame, ție nu ți-e foame, hai să mâncăm.

- Bună încercare, dar se presupune că trebuie să-mi răspunzi la orice întrebare!

Nu rezist și îmi dau ochii peste cap, spre amuzamentul lui Hoseok.

- Nu m-am gândit la asta. Aveți amândoi o figură inocentă.

El ridică o sprânceană, dar nu îmi oferă un răspuns. O mare bucată din drum ne-o petrecem în tăcere. Nu era nici incomod, nici ciudat. Era atât de plăcută compania sa atunci când nu vorbea, și ceva mă face să cred că și el are aceeași părere despre mine.

Deja străbătusem tot parcul și  începeam să devin paranoică. Dacă se supărase pe mine? Mă surprinde până și pe mine propria-mi reacție.

- De ce nu vorbești cu mine? Îl întreb, luându-mă gura pe dinainte.

- Tu de ce nu o faci? Nu mă aștepta doar pe mine!

- Dar nu o fac. Parcă voiai să-ți răspund la întrebări!