Whispers

26. Ne întâmplăm

Știu, cel mai poetic titlu pe care l-ați văzut, v-am rupt cu el. Nici nu e evident ce o să citiți...

Hoseok

Discuția cu Chang-Kyun legată de Charlotte a fost ca un pumn în față. Știu exact ce vrea și mi se pare cea mai îngrozitoare constatare pe care am făcut-o vreodată. Vrea să se convingă dacă simte ceva pentru mine și are nevoie de ceva fizic pentru asta. Aprofundasem într-atat de mult pe subiectul ăsta, încât am realizat că fix așa stau lucrurile defapt. Îmi place într-un mod onest fata asta, dar nu funcționăm bine împreună. Ea e repezită, iar mie îmi place să fac lucrurile încet și să mă bucur de ele. Cumva, suntem în contradictoriu, până și acum.

Stau în față ușii ca ultimul prost și mă plimb din stânga în dreapta exersând cel mai bun discurs pe care i l-aș putea spune. I-am luat și flori cu gândul să mai domolesc puțin spiritele, și poate o să ajungem la performanța de a avea o discuție de oameni maturi, măcar acum. Dar cum ziua asta nu putea fi mai proastă, nu o găsisem acasă; și când mă gândesc că eu am fost cel care a spus că nu se mai întoarce în noaptea asta.

Cât încă mă foiam de colo-colo, Charlotte deschide ușa cu repeziciune. Gâfâia și era roșie din cap până în picioare.

- Era și timpul! Îi spun, fără să realizez în ce postură mă găsise ea pe mine.

- De ce stai în mijlocul holului, mă întreabă ea cu răceală.

- Te așteptam!

- Nu mai spune! Și eu te-am asteptat ore bune, dar presupun că asta nu mai contează.

- Ce tot spui acolo? O întreb confuz, iar ea surâde ironic.

Încă țineam florile în mână, fără să i le ofer. Vorbea ciudat, se uita ciudat și singurul gând ce-mi trecea prin cap era să o întreb pe unde a umblat. Încercam să-mi aleg pe cât mai bine posibil cuvintele, dar fără să iau în calcul cât de mult timp ar putea să-mi ia. Deja își pierduse răbdarea și își dă ofticată ochii peste cap.

- Parcă eram bună de nimic și nu voiai să mai ai legătură cu mine! Acum, ce faci? Vii cu flori?

- Nu așa am pus eu problema, nu am crezut în nici o clipă că ai fi bună de nimic! Doar alegi să faci nimic, spun, și îi întind florile pe care le refuză.

- Frumos mod de a oferi niște flori! Păstrează-le! Că le pun eu în vază, că le pui tu, tot una e!

- Charlotte...

- Da, Hoseok?! Ce-ți trebuie?

- Putem vorbi?

- Păi nu vorbim?

- Nu! Trebuie să discutăm des...

- Așa e, trebuie să discutăm despre faptul că rahatul ăsta trebuie să se termine, mă întrerupe, aruncând cuvintele mai repede decat aș putea ține pasul.

- Eu voiam să o formulez altfel!

- N-ai facut-o, pentru că tu nu faci niciodată nimic cum trebuie! Vezi,  ne completăm perfect!

Îi simt toată frustrarea prin tonul acela ironic, dar aș prefera asta de mii de ori decât să stau în fața ei și să-mi întindă pe tavă tăcerea. După seara asta totul o să fie diferit cu noi. Nu știu de unde a pornit acest sentiment inexplicabil, dar totul pare să ducă în direcția asta. Se declanșa o furtună în privirea ei, ce nici de calmul unei balade nu putea fi potolită. Cred în continuare cu tărie în tot ce i-am spus azi, dar nu mai sunt sigur pe fermitatea vorbelor mele. Nu mai sunt sigur de nimic când o privesc în mod normal, dar acum e mai hotărâtă ca niciodată.