Whispers

13. Vreau să mă las convinsă de tine

   
                            Hoseok

"Răspunde idiotule"

Decid să ignor mesajul lui I.M și mă întind la loc lângă Charlotte. Dormea dusă. E aproape ora zece și chiar dacă nu și-a propus asta, azi o să se bucure de o zi "bine meritată" de chiul și sper că își va asuma asta. Aș fi putut să o trezesc, dar la cum a adormit aseară pe podea, nu cred că ar fi fost capabilă să miște vreun deget.

"Răspunde idiotule, că am dat de dracu!!! "

Un alt mesaj de la el, iar de data asta îmi atrage atenția. Mă ridic subtil de pe pat, încercând să nu o trezesc. Până ajung în bucătărie, mai primesc câteva mesaje, dar îl sun.

"-Greu mai e să dau de tine" strigă el furios în telefon. " Ce mama dracului ai făcut aseară?"

"- Cum adică?" îl întreb confuz, deși știam încă din prima clipă în care am pășit acolo că voi avea probleme.

"- Îți spun eu 'cum adică', Wonho, dacă te mai afișezi mult public în ipostaze nepotrivite, nu o să-ți mai poți reabilita imaginea. Fii cumpătat și nu te mai lua după Charlotte, ea nu mai are nimic de pierdut, dar tu da!"

"- Nu mai are? I.M, ești absurd, toți avem câte ceva de pierdut. "

" -O, serios? De ce nu o întrebi pe ea ce-a avut în cap? Dacă i-ar fi păsat măcar puțin de tine, nu te-ar fi târât după ea, acolo. Nu e genul tău de petrecere. "

" - Nu înțelegi cum stă treaba," îl întrerup eu nervos. Chiar nu e momentul să tragă concluzii primite."La dracu, I.M, nu e problema ta cum îmi petrec timpul, nu te mai lua de ea, nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau sa vin, a fost strict dorința mea."

Nu pot să nu mă întreb ce e cu el. Întotdeauna am apreciat grija sa pentru mine, dar de data asta nu puteam să văd nimic bun în ea. Era frustrat pe situația în sine, nu pe problemele pe care le-am căpătat după.

" - Cred că ar trebui să vă despărțiți..."

                             Charlotte

Mă uit panicată la ceas. Era ora zece și un sfert, iar eu am pierdut glorios primul curs. N-am de gând să mă duc nici la restul. Mă uit după Hoseok, dar nu mai era lângă mine. Jumătatea cealaltă de pat era încă deranjată, iar eu sar ca arsă. Poate nu a plecat încă.

Am în minte un tablou clar și mă urăsc pentru asta. În momente de genul aș prefera să nu-mi amintesc nimic, pentru că, Dumnezeule, s-au întâmplat multe.

Cobor scările în fugă, dar durerea de cap pe care o aveam m-a făcut să mă impiedic de câteva ori. Îi aud însă vocea dinspre bucătărie și mă mai liniștesc, dar el părea a fi nervos.

- Nu se desparte nimeni de nimeni!

Îl aud vorbind la telefon. Tonul său era la fel de dur ca cel de noaptea precedentă, lucru ce mă face să mă înfior.

- Nu este problema ta, cel puțin acum nu mai este. Mă descurc, mereu o fac.

Iese din bucătărie pufnind și se lovește de mine. Se încruntă puțin, dar mai apoi zâmbește, gest ce pot spune că m-a nedumerit total. Merit să se uite urât la mine, îi merit furia.

- Plecăm! Spune el fără să arate vreun sentiment legat de asta.

- Cum adică? Îl întreb și mai confuză ca înainte.

- Adică ieșim în oraș, public.

Se oprește pentru a se uita la mine și respiră adânc.

- Asta nu a sunat deloc bine, spune în timp ce se apropie de mine. Ce ar fi ca noi doi să petrecem o zi, împreună, fără băieți, fără alte intervenții, fără certuri stupide, doar noi. Cu ocazia asta îți demonstrez că nu mai sunt supărat pe tine. Cunosc privirea asta, deci nu-ți mai face griji, e totul bine cu noi.