Whispers

5. Cine ești tu?

                          Hoseok

Mă duc direct să-mi aranjez lucrurile în dressing, renunțând la ideea de a mai face un tur al casei, până la urmă voi avea tot timpul din lume . Despachetez toate hainele și fără să vreau îmi trec prin minte tot felul de amintiri, unele mai plăcute altele poate mai puțin, dar cumva toate legate de viața pe care am dus-o până acum, fiecare concert, fiecare îmbrățișare a fanilor, fiecare shooting, fiecare coregrafie, toate erau acum aruncate în dulapul ăsta și nu au să mai fie prezente prea curănd decât în amintirea mea, unde vor poposi pentru totdeauna. Mă găndesc în ultimul ceas că poate nu a fost o idee așa strălucită că am plecat, știind că nu mă voi putea împăca niciodată cu gândul că toate astea s-au terminat, dar nu puteam permite să nu mai aibă ei succes din cauza mea. Încerc să mă consolez minute în șir că am luat decizia corectă, dar cumva nu simt asta. O trăire ciudată îmi străbate tot corpul și tind să cred că e din cauza fetei ăsteia. Cum cineva cu o prezență extrem de plăcută poate fi atât de urât pe interior? Aparențele mereu înșală și pare că eu nu o să învăț lecția asta prea curând. Mă gândesc în ultimă instanță să-mi caut un alt loc în care aș putea să stau, dar pentru o perioadă sunt nevoit să stau aici, plus că prietenii mei nu trebuie să știe cum stă treaba defapt. Chiar nu vreau să fiu o bătaie de cap pentru ei, au suferit suficient din cauza mea în ultima lună. Încerc să mă gândesc și la altceva, dar pur și simplu nu reușesc. Mintea mea parcă ar vrea să-mi facă rău din adins și-mi derulează aceleași amintiri iar și iar, cu noi, împreună, făcând ceea ce ne place cel mai mult, stând pe scenă și dând ce-i mai bun din noi, totul pentru fanii noștri. Deși sunt unele din cele mai frumoase clipe din viața mea, nu pot simți decât durerea despărțirii. Îmi șterg lacrimile de pe obraji, lacrimi care nu au încetat să apară în nici un moment în care mă gândeam la noi și îmi termin de aranjat lucrurile.

Un miros îmbietor mă scoate in starea din care mă aflam. Părea mâncare tradiționala, dar nu cred că Charlotte știe să gătească așa ceva. Sincer să fiu nu o credeam în stare să gătească orice. Cobor și cu ocazia asta arunc o privire și prin casă. Rămân surprins la vederea bibliotecii din sufragerie, dar întreaga mea atenție e acum îndreptată în spre miros de măncare din ce în ce mai puternic. Dau să intru în dining și spre surpindera mea o văd pe ea aranjând masa pentru doi. Își ridică privirea spre mine și îmi zâmbește timid. Nu credeam că e capabilă să facă asta, dar îi stă nespus de bine așa. Îmi duc mâna la ceafă ne știind ce să fac sau să spun, iar Charlotte pare destul de amuzată de reacția mea.

-Ți-e foame? Mă întreabă ea, cu un chicotit subtil pe buze care o făcea să pară chiar adorabilă.

- Sincer să fiu, îmi este mereu foame, îi răspund, puțin stingherit de discuția cu ea. Scuză-mă că te întreb, mai adaug după un scurt moment de tăcere stânjenitoare, cel puțin pentru mine.

Toată atenția sa e acum îndreptată asupra mea și sunt surprins că pentru prima dată de când am cunoscut-o nu se uită urât la mine nici măcar pentru o secundă. Dă aprobator din cap, semn că ar vrea să audă ce am de spus, iar eu simt că mă pierd pentru o secundă, sau mai bine spus de tot. Urăsc cât de timid pot fi câteodată în fața străinilor. Până la urmă ea doar asta e pentru mine.

-Ei bine, adaugă ea într-un final amuzată, ce voiai să-mi spui?

-De ce faci toate astea? O întreb scurt, arătând cu mâinile spre masa pe care se chinuia să o așeze cât mai bine.

- Pentru că... nu știu! Adaugă într-un final, iar confuzia de pe chipul său pare credibilă. Cred că am simțit pur și simplu nevoia să mă revanșez față de tine. Am fost cam nesuferită și din câte am putut să observ nu pari genul de persoană care să merite un asemenea tratament. Oricâte probleme aș avea, nu cred că trebuie să mă răzbun pe tine.