Whispers

19. Încercări nereușite în contexte nefericite

                        Hoseok

Mă foiesc de pe o parte pe alta, încercând să adorm, dar cum am dormimt în pat în ultima vreme, canapeaua a devenit mai incomodă decât mi-o aminteam. Sincer să fiu însă, nu ăsta era singurul motiv care mă ține treaz, ceea ce se întâmplase astăzi cu Charlotte fiind mult mai prezent în mintea mea.

Incompatibilitatea dintre noi, felul său de-a fi, mă făcea să detest faptul că am prins drag de ea în așa un scurt timp, dar dacă am învățat ceva până acum, asta ar fi să nu mă opun sentimentelor; în privința lor nu ai niciodată de ales.

-Presupun că tot eu va trebui să am grijă de tine, așa-i?

Pisicuța pe care i-o luasem lui Charlotte s-a urcat pe mine și a început să miaune.

- Ți-e foame, nu?

Am ajuns să vorbesc până și cu pisicile. La ce nivel de nebunie o să mă aducă fata asta? Încep să râd în sinea mea și mă ridic de pe canapea, luând blănosul în brațe.

- Măcar tu știi să asculți!

Îl duc în bucătărie și îi dau ceva de mâncare, realizând că eu o să fiu singurul care va avea grijă de el. Când vreau să plec, telefonul lui Charlotte începe să vibreze, atrăgându-mi atenția. Știu că nu ar fi o idee bună să i-l duc, ținând cont cum s-a încheiat seara asta pentru noi, dar nici aici nu puteam să-l las, notificarile fiind destul de insistente.

Oricum, cel mai probabil doarme, deci nu văd de ce îmi bat capul prea tare.

Urc în dormitor și încerc să fac pe cât mai puțină gălăgie posibil. Nu părea trează, așa că îi las telefonul pe pat și dau să plec.

- Și eu ce să fac cu ăsta?

- Să te uiți la el, îi spun ironic. Nu știu, Charlotte, să nu-l mai lași aiurea poate!

- Bănuiesc că am chestii interesante prin el.

- Ce tot spui acolo?

- Nu am parolă...

- Fix de asta nu mai pot eu! Am avut grijă de pisică, ceea ce tu nu ai făcut, iar telefonul mi-a atras atenția pentru că primeai mesaje pe bandă rulantă.

- Bine, scuze, stai jos.

Nu puteam înțelege nimic din tonul vocii sale. Era sec și pronunța cuvintele sacadat. Asta îmi crea o oarecare stare de confuzie, mai ales pentru că îmi doream să îi înțeleg mai bine intențiile.

- De ce să fac asta?

- Pentru că îmi amorțește gâtul să mă uit în sus la tine, paranoicule.

Oftez, poate că are dreptate în privința asta.

- Eu voiam să plec...

- Rămâi, nu pot să dorm.

- Încearcă!

-Poți, te rog, să nu mai fii atât de sec, mă deranjează, spune dându-și ochii peste cap.

- Bine, îi răspund în aceeași manieră și mă întind pe pat.

- Atât de ușor a fost?!

Începe să chicotească și se ridică într-un cot, pentru a se uita mai bine la mine.

- E incomodă canapeaua.

- Deci ești încă supărat pe mine?

- Am zis vreo secundă că m-am supărat, o întreb oftând. Da, mă calci pe nervi, te porți ciudat, nu ții niciodată cont de ceea ce spun, dar nu sunt supărat pe tine.