Spre Nicaieri

16

YUKINE POV

Aceiasi imagine neclara imi apare pe retina de cate ori atipesc, somnul imi este bantuit de cosmaruri.

Eu intins pe soseaua rece tinaind cateva petale de cires in mana, langa mine statea Saku plangand, imaginea aceea ma omoara cate putin cu fiecare moment care trece.

Oricat de mult incerc sa imi amintes nu reusesc, cum am ajuns pe sosea? De ce eram atat de trist ? Ma simt de parca retraiesc aceleasi emotii de cate ori inchid ochii, dar in ciuda a toate astea nu imi pot amintii motivul acidentului .

Imi duc mana pe frunte masnad-o, durerea de cap perista intr-un mod atat de puternic, afara e intuneric, probabil e trecut de miezul noptii, iar eu nu am putut inchide un ochi toata noaptea...

Rasuflu greu si incerc sa imi schimb pozitia ajungand sa stau cu fata spre tavanul alb, cate un ac imi strapumge fiecare incheietura, mai multe semne se vad pe bratul meu subtire, ma simt asa ciudat .

Simt ca nu inteleg nimic dar stiu totul...e asa ciudat, nu pot intelege situatia, urma sa ajung la orfelinat? Nu, asta nu poate sa se intample, stiindul pe Saku sunt sigur ca nu o sa se intample, nu vreau nici sa stau pe capul lui dupa ce voi iesii din spital.

Imi amintesc ca eram suparat pe Saku inainte de accident, eram furios, dar motivul nu mi-l pot amintii, mintea mea parca se opreste si o ia de la capat de cate ori incerc sa reconstitui amintirile acelor zile

Insa, acele cuvinte mi-au ramas tiparite in minte " Saku...iarta-ma ", astea au fost singurele cuvinte spuse de mine inainte sa devin inconstient, poate l-am suparat pe Saku si nu am mai vorbit? Ce am facut? Nu imi pot amintii...nu pot...

Privesc pe fereastra,  luna rotunda arunca raze argintite asupra frunzelor tinere ale ciresilor, stele complecteaza perfect tabloul naturii prin stralucirea lor arzatoare.

Zambesc necunoscand motivul, tatal meu a ales sa plece, casa mea nu mai exista si se poate sa fiu preluat de plasament...asta nu e drept ! Nu am gresit cu nimic, nu am fost niciodata fericit dar in momentul asta ma pot considera cel mai trist om de pe pamant.

De ce se intampla toate astea? Sunt un copil...La naiba ! Sunt doar un copil ! Doare al naibii de tare tot ce se intampla! De ce ?

Nu imi sta in fire sa ma plang dar simt cum o greutate imensa imi apasa pieptul cand imi trec prin minte toate lucrurile prin care am trecut, dezamagire, furie, tristete...durere...

De ce a trebuit sa ma nasc ? De ce mama s-a incapatant sa ma nasca ...

Lacrimi mari imi strabat chipul cand ma gandesc la trecut, cand ma gandesc la scoala generala si primara, la strazile  mici din orasul apropiat Canadei, la greutatile la care am fost supus...simt...durere...

Pufnesc nervos si inchid ichii pentru a imi aparea in mod repetat aceiasi imagine stearsa.

Saku a stat aici timp de 6 saptamani, venea de la munca la spital si imi citea, imi spunea ce s-a intamplat in ziua respectiva, il auzeam de fiecare data la fel de bine doar ca nu intelegeam ce se intampla, nu imtelegeam unde suntem...credeam ca am murit...incepusem sa cred ca eram mort...

Saku a plans atat de mult...si eu nu puteam sa fac nimic, nu puteam sa ii sterg lacrimile...

Tine exagerat de mult la mine, probabil sa ma vada ca pe un frate mai mic ? Gandul asta ma face sa imi strang pumnii intampinand durerea cauzata de miscarea acelor din cauza contractiei brusca a mainilor .

De ce ma innebuneste gandul asta? Sunt fericit ca ma vede ca pe fratele lui dar trist pentru ca nu pot fii mai mult...

Am innebunit, am probleme mult mai grave decat asta, dar frica pune stapanire pe mine cand incep sa imi fac planul rezolvarii lor in minte .