Psychotic-Romanian

Capitolul 47

Cititi va rog ce am scris la sfarsit. :)

Teama. Era un termen cu care ma obisnuisem cat am putrezit in spatele zidurilor cladirii unde am locuit. Mai mult simteam teama pentru Harry. Teama de ce i-au facut lui, ce a facut el, unde il duceau, cum a fost pedepsit, care erau consecintele actiunilor lui. Dar teama asta nu era despre Harry.

De data asta, inima imi batea puternic in piept cu tipul de teama care iti face oasele sa zornaie si sa iti goleasca mintea. Am simtit o furnicatura stranie, care mi-a ridicat parul de pe spate si m-a facut sa inghit in sec. De data asta inamicul imi striga numele, urmandu-mi pasii. De data asta era mult prea intuneric sa vad cine soptea in spatele meu. 

”Rose.” se auzi incet o alta voce, dar de data asta era a lui Harry. Era precaut, de parca daca vorbea prea tare, persoana anonima ar ataca. ” Taraste-te cat de repede poti, si nu te uita in spate.”

Eram fericita sa ii urmez ordinele. Mi-am bagat mainile in noroi si am inceput sa ma tarasc. Mi-am fortat corpul inainte impingand, ceea ce ar fi fost la propriu, pentru viata mea. PAnica a inceput sa fiarba in venele mele si nu ma puteam gandi la altceva inafara de a ma tari mai repede. 

Harry, de asemenea, a lut-o efectiv la fuga taras. ”Continua, Rose.” a zis el, cuvintele iesindu-i repede pe gura, acoperind sunetele eforturilor noastre. Parea sa fie speriat si agitat, stare in care nu l-am auzit niciodata. Trebuia sa-mi reamintesc ca si el putea simti frica. 

Si stiind ca si el era speriat, asta doar mi-a amplificat mie ceea ce simteam. Femeia, credeam ca a fost o femeie, nu a mai dat niciun semn de prezenta ei. Dar stiam ca este acolo. Daca ma opream si ascultam, as fi putut auzi acel sunet in care cineva se tara.

Dar nu puteam auzi mai nimic in timp ce incercam sa evadez. Asa ca pentru un scurt moment m-am intrebat daca mi-am imaginat pe cineva strigandu-mi numele, asa cum mi-am imaginat acelasi sunet in colturile intunecate ale coridoarelor institutiei. 

Dar nu, asta a fost real. Si Harry o stia, si nu imi impartasea doar observatia, ci si frica. Ori ea nu exista iar eu si HArry deveam nebuni, ori chiar exista si ne urmarea. Nu stiam care din ele era mai inspaimantatoare. 

Nu am avut timp sa ma gandesc prea mult la asta, si am continuat sa ma tarasc inainte, inima imi batea puternic, inotam in adrenalina, si ma miscam mai repede decat m-am miscat in toata viata mea.

Ma simteam ca un animal salbatic, tarandu-se prin pamant, pentru a-si marca teritoriul. Singurul meu confort, desi nimic nu putea sa fie confortabil in tunelul asta, era sunetul lui Harry, tarandu-se in fata mea.

Dar in ciuda acestei sigurante, inca simteam acea intensitate electrica statica in capul meu  si in inima mea. Imi puteam imagina si aproape simti cum ma apuca de glezna, mana ei la cativa centimetri distanta, tarandu-se si intinzandu-se dupa mine, asa cum eu o faceam sa pun, in sfarsit , capat terorii de la Wickendale. 

Parea ca bateau milioane de inimi, respiram nebunesc de greu, si stiam ca voi resimti senzatia de ardere a muschilor mei mai tarziu, dar trebuia sa ajungem la capat. 

Harry s-a oprit. Eu m-am oprit. Era o infundatura. Odata ce era liniste, am realizat ca nu era la cativa centimetri de mine, asa cum credeam. Dar inca auzem din departare acel scrasnit ciudat; ea nu s-a oprit din a ne urmari. 

”Ce dracu a fost aia?” a intrebat Harry intr-o suflare, palpand peretii pentru a gasi o iesire.

”Eu-” am inceput, dar aveam nevoie sa respir. ”Habar nu am”