Psychotic-Romanian

Capitolul 46

Nu aveam nicio idee unde mergeam. Am plecat intr-o clipa de nebunie. Degetul meu era curbat pe tragaci simtind puterea glontului cand am tras, si deodata era o gaura neagra in genunchiul lui Norman. S-a intamplat atat de repede. atat de repede incat nici macar acum evenimentele nu erau clare in mintea mea. 

Dar nu a fost omorat. Asa ca a trebuit sa fug de la locul de unde s-a auzit impuscatura, locul care, in cateva secunde, ar fi fost plin de gardieni. Parea sa fie cea mai buna optiune atunci. Totusi, nu acum; cand hoinaream pe holuri singura da.  Si da, inca mai aveam arma, dar chiar nu voiam sa mai apas pe tragaci din nou.

Asa ca am fugit, cautandu-l pe Harry din priviri prin intuneric. As fi vrut sa-l fi tras cu mine in camaruta aia. Am fi putut sta amandoi acolo in timp ce asteptam ca el sa se trezeasca. Dar destinatia era prea departe, iar paznicii au venit pe holul acela in cateva secunde; nu exista vreo sansa ca sa-l pot cara acolo fara a ma prinde si pe mine. Asa ca a trebuit sa fug si sa am incredere in el, asa cum mi-a spus. 

Dar a mai zis sa stau clintita acolo in dulap, ceea ce eu nu am facut, avand in vedere ca eram aici pe holurile goale ale institutiei. 

Bataile inimii mele nu s-au mai linistit, ci din contra, a inceput sa bata mai tare atunci cand mi-am dat seama; eram complet singura. Nu aveam habar unde este el sau daca era constient, deci singurul lucru pe care puteam sa fac era sa-l caut de nebuna pana aflam. De una singura. 

M-am uitat disperata in fiecare colt dupa el, realizand ca asta a fost prima data cand trebuia sa fac fata cu adevarat ororilor acestui loc, singura. De cand Harry a pus piciorul in cladirea asta, am avut incredere in el, chiar daca il stiam sau nu.

El a fost scutul meu, punand greutatea institutiei pe umerii sai in timp ce eu abia mi-i simteam. A fost izolat, biciuit, si chiar electrocutat, in timp ce eu trebuia doar sa privesc. Dar acum eram fara armura mea aparatoare si doar cu o singura arma de  aparare, singura. 

Si deodata nu am mai fost. De nicaieri a venit altcineva, l-am identificat doar dupa un mic sunet. Era departe, sunetul, dar se apropia. Erau dupa colt. Chiar inainte sa fiu vazuta, m-am lipit de perete. 

Nu am scos nici un sunet cat timp am ascultat, incercand sa descifrez sunetul. Nu parea sa fie un paznic. Nu se auzea zanganit de chei iar zgomotul si pasii erau prea lenti. Dar nu suna nici ca un pacient. Nu exista vreun sunet distinctiv al pasilor sau al bombanelilor pe care le auzeai de obicei. 

In schimb, a fost un sunet ca si cum cineva ar fi zacut inconstient la pamant, hainele si incaltamintea haraindu-se de podea. 

Harry.

Nu, nu putea fi el. Nu era posibil. Pentru ca daca un trup inconstient se indrepta spre mine, asta insemna ca cineva il cara. Si nu am auzit a doua persoana. Nu am auzit pasi. Doar acel harait ciudat pe podea. M-am impins si mai tare de perete, aveam mainile lipite de perete, si din cauza peretelui ce iesea putin inafara, nu ma putea vedea. Mai erau cativa metri, si acum ma putea vedea in orice secunda. M-am asigurat ca inca aveam gentile pe umeri iar arma inca o aveam in mana, strangand-o cu putere.

In curand, sunetul era atat de aproape incat eram sigura ca daca mai faceau inca un pas eram descoperita. Dar dintr-o data zgomotul s-a oprit chiar dupa colt. Persoana s-a oprit, chiar langa mine. Mi-am tinut respiratia si mi-am fortat trupul sa stea nemiscat.

Dar inca era doar liniste, nici macar sunetul respiratiei cuiva. Nu se auzea nimic. Doar tensiunea dintre mine si cealalta persoana anonima, care era la cativa metri de mine. Puteam sa o simt, prezenta celeilalte persoane. Si simteam ca orice miscare in acea tensiune ar putea fi observata de cealalta persoana, asa ca am stat nemiscata.