Psychotic-Romanian

Capitolul 33

Eram perfect constienta de intoarcerea lui Norman si eram perfect constienta de ce ar putea face. Eram perfect constienta ca eu si Harry aveam nevoie disperata sa evadam. Era mult prea clar ca aceasta sclipire de speranta ce s-a instalat in prezent va disparea in orice moment.  Dar, din nefericire toate aceste ingrijorari nu puteau fi domolite peste noapte. Intr-o lume perfecta, am avea un drum si o iesire in fata noastra doar dupa cateva zile de planuri.

Dar am invatat acum mult timp ca o lume perfecta nu exista. Nu conteaza cat de tare m incercat, nu contreaza cat de orori au indurat mintile noastre pentru a afla ceva, munca nu ar putea fi terminata intr-un timp atat de scurt. Peretii institutiei stateau ca niste bariere nu doar pentru nebuni, dar si pentru monstroasa sarcina de a evada. Evadare si ...intimitate. Ei bine, intimitatea mea si a lui Hary. Pentru ca  niste saruturi pe obraz si cateva pe gura in biroul lui Lori  sunt, ei bine, insuficiente.

Decat sa ratacesc printre ganduri necurate despre minunatii umeri ai lui Harry si pieptul puternic si spatele lat si finetea pielii sale si buzele sale pline, m-am uitat spre capatul holului, langa biroul lui Kelsey. Kevin, paznicul meu, era in dreapta mea asigurandu-se ca nu fac vreun gest specific descrierii mele de "criminal nebun". Aveam un singur tel in minte pentru aceasta terapie saptamanala nefolositoare.  Ei bine, poate era folositoare, dar erau alte lucruri despre care trebuia sa vorbim.

Pe drum, totusi, am observat unele lucruri pe care in mod normal nu le-as fi observat. Un pacient care se comporta perfect normal era apucat prea strans de un paznic care statea mult prea aproape. Era putin prea galagios si impins-o in celula ei prea puternic. Ea chiar a plans de durere atunci cand corpul ei a atins podeaua.  Paznicul nici macar nu si-a cerut scuze, doar a trantit usa celulei si a plecat. Si nu e ca si cum m-as astepta ca paznicii sa fie draguti, dar asta nu e prima oara cand vazusem ceva de genul asta. Fiind inchisa in majoritatea timpului in biroul lui Lori pe vremea cand eram angajat, nu observam institutia pentru mai mult de cateva minute. Dar fiind aici ca si unul dintre ei, am realizat ca majoritatea anjatilor erau inutil de asprii. , de parca pacientii ar fi niste animale si nu oameni. Am fost norocoasa ca l-am primit pe Kevin care nu m-a ranit de cand e paznicul meu. Ei bine, nu inca oricum. 

Am deschis usa de la biroul lui Kelsey in timp ce Kevin a ramas afara, inafara razei de vaz sau auz. "Kelsey, cum naiba o sa iesim de aici? Unde sunt toate iesirile? Ai o mapa a institutiei?"

"Buna Kelsey, ce faci? Bine, multumesc de intrebare." M-a luat peste picior.

I-am aruncat o privire. "Ce ar fi ca tu sa ma intrebi cum ma simt, Kelsey? Ok, ma simt minunat, chiar ador sa fiu un pacient nebun intr-o instituie pentru criminali, ar trebui sa incerci odata. E minunat!"

"Doar glumeam." A ras Kelsey "Haine, ia loc."

Am oftat si am zambit slab, conformandu-ma si luand loc. 

"Ce vrei? O mapa?"

"Da, exista una?" Am intrebat. Daca evadam de aici trebuia sa stim pe unde sa iesim.

"Poate." A raspuns. Expresia ei fiind plina de speranta."As putea incerca sa obtin una. Sunt sigura ca exista un plan pe undeva cel putin."

"Multumesc." Am spus, sperand ca putea auzi din vocea mea cat de serios vorbeam.

"Bineinteles. Nu o sa ti-o pot da pana saptamana viitoare cand vii la mine din nou, totusi."

Am oftat. Am oftat invinsa. " Exista vreo cale prin care mi-o poti da mai devreme?" Am intrebat cat de politicos era posibil. M-am simtit prost intreband, ea deja a facut destul doar prin faptul ca a acceptat sa ne ajute. DAr eram disperata.

"Nu."si-a scuturat capul."Daca vrei sa faci asta, adica chiar sa o faci, trebuie sa tii secretul. Si vorbesc serios, nu spune nimanui. Pentru ca in secunda in care Doamna Hellman afla, sunteti terminati."