Psychotic-Romanian

Capitolul 48 - I

Rose POV

Fugeam odata cu vantul, ca niste adolescenti obraznici in noptile de vara. Nu alergam de frica sau sa evitam durerea ori pentru libertate; eram deja liberi. Fugeam pentru ca nimic altceva nu parea sa fie indeajuns pentru a ne dezlantui fericirea.

Iarba inghetata scartaia sub picioarele mele iar vantul imi fluiera pe la urechi pentru prima data de ceva timp. Mi-am intins bratele pentru a simti frunzele copacilor mangaindu-mi degetele, imbratisand aerul rece al iernii pe pielea mea uda. 

Harry era chiar langa mine, razand ca un nebun si strigand ”Woohoo!” mai tare ca vuietul vantului. Ma simteam de parca pusesem la cale o gluma pe seama profesoarei de la scoala, ametita de graba. 

Atat de multe luni intr-o celula inghesuita, atat de multe luni inchisa intr-o cladire imbacsita, atat de multe luni inconjurata de pereti gri si tristi. Dar acum eram liberi, si era lumina si era culoare si eram noi doi, razand si tipand si alergand prin vant. 

Politia era deja pe urmele noastre, doamna Hellman probabil si-a gasit deja fiul mort, si cine stie pe unde umbla femeia aceea ciudata cu picioarele ei monstruoase. Dar acum, nimic nu mai conta. Acum eram invincibili. 

Eram afara.

”Tocmai am scapat de la un spital de nebuni!” a tipat Harry cand eram destul de departe pentru a nu putea fi auziti. ”Am facut-o, Rose!”

Nu am avut cuvinte sa-i raspund, asa ca mi-am lasat capul pe spate si am ras isteric. Asta l-a facut pe Harry sa zambeasca si mai tare, gropitele din obraji aparandu-i pe chip, iar eu mi-am reamintit din nou ca il iubeam.

Inca erau intrebari la care nu cunosteam raspunsul si mistere ingrijoratoare, si inca aveam mici temeri legate de Harry. Eram lucruri pe care trebuia sa mi le spuna inainte ca eu sa contemplez teoriile mele si posibilele explicatii.

Dar inca aveam incredere in el cu toata inima mea. Ar fi nebunesc sa nu-mi spuna dupa ce a patit din cauza mea, dupa tot ce a facut. Si eram bucuroasa ca a fost el cel pe care l-am cunoscut in acel loc oribil; nu as fi cerut sa fie altcineva.

A fost o nebunie cum locul meu de munca s-a terminat la Wickendale; alergand prin padure cu Harry. Evadand. Acel cuvant nu mi-a trecut niciodata prin minte. Plecam in fiecare zi de la Wickendale dupa ce imi terminam tura, veneam si plecam dupa cum voiam dupa ce aveam liber. Era ceva normal.

 Toata lumea facea asta, toata lumea avea un job, iar al meu era la fel ca oricare altul. Doar ca a ajuns un dezastru. Cumva dupa angajarea mea, intre a il intalni pe Harry si acum, am reusit sa fiu inchisa intr-o institutie de boli mintale si sa evadez in cateva luni.

Poate el mi-a schimbat viata intr-un total dezastru. Dar chiar daca a fost adevarat eu am fost recunoscatoare pentru asta; el a devenit cea mai buna greseala pe care am facut-o vreodata.

Imi puteam imaginea expresiei mele oripilate de mai devreme, ingrozita sa ma gandesc la astfel de lucruri despre Harry. Cand am aplicat pentru acel job, nu am avut nicio idee in ce ma bagam. La inceput l-am urat, imi era frica de el, ma faceam mica la privirea lui iar stomacul meu se strangea ori de cate ori ranjea la mine. 

Stiam ca el era diferit, ca as fi fost mai interesata de el decat de ceilalti pacienti. Dar nu as fi ghicit nici intr-o mie de vieti asa ceva. Nu as fi ghicit niciodata ca as fi fugit cu acest baiat imprevizil, fermecator, posibil nebun dar imposibil de grijuliu. M-as fi ingrijorat ca nu aveam idee unde mergeam si ce faceam mai departe, dar acum, eram destul de ok cu asta.