Nopti pierdute

Capitolul 7

                                                                                        Ana 

La dracu! Ziua asta e dată naibii!

Abia am ajuns acasă de cel puţin zece minute, iar eu sunt ruptă de oboseală şi nervoasă în acelaşi timp. Nervii mei au atins cote maxime toată ziua. Nu am reuşit deloc să îmi păstrez calmul şi am fumat enorm de mult. Aproape un pachet de ţigări!

Mă zvârcolesc toată noaptea în pat fără să pot să fiu capabilă să închid un ochi toată noaptea. Plâng ca o nebună. Mă simt atât de raniţă şi atât de defectă, încât îmi vine să mă duc naibii şi să nu mă mai întorc. Şi totuşi, refuz idea de a intra în depresie şi de a face ceva nebunesc.

Adorm undeva în jurul dimineţii şi mă trezesc înainte cu vreo două ore înainte să intru la serviciu. Mă aranjez la fel ca intodeauna, chiar dacă la interior sunt răvăşită. Nu vreau să vadă nimeni cât sunt de răvăşită.

Evident că este un haos total la serviciu. Doar mai sunt câteva zile până la Crăciun, lucru care îmi aduce aminte că trebuie să fac şi eu chec şi sarmale şi alte preparate.

Mi-am luat concediu de pe douăzeci şi trei până după revelion, aşa că până la Crăciun pregătesc mâncare, fac curat şi încerc să îmi iau gândul de la nemernicul ăla.

Crăciunul îl petrec cu tata şi cu nevasta lui. Ajung la ei în jur de ora 13, ca pe la 18 să mă întorc înapoi acasă, unde izbucnesc în plâns.

Sunt prea multe amintiri care îmi accentuează starea de tristate. Scandalurile dintre ai mei din urmă cu zece ani, divorţul lor chiar de dinainte de Crăciun. Şi tot în perioada asta afurisită l-am cunoscut pe fostul meu logodnic, ca să ne despărţim după trei ani, fix pe 31 Decembrie. Mai mult decât minunat!

Până la urmă mă hotărăsc să accept invitaţia Alexandrei de a face Revelionul împreună. Nici nu stau prea mult pe gânduri şi o sun.

— Ce faci? Mai este valabilă invitaţia pentru Revelion?
Linişte. Probabil crede că am luat-o razna şi totuşi nu sunt prea departe de asta. Vreau doar să merg să mă distrez şi să uit naibii pentru o seară de tot şi să sper ca noul an va fi mai bun cu mine.

— Şi cu sacul tău de pureci cum rămâne? Mă întreabă râzând.

— Nu cred că moare o noapte dacă stă cu tata. Deci, unde mergem?

— Centru evident!

Următoarele zile au trecut pe nesimţite şi iată că suntem deja în data de 31. Este abia ora 20, iar Alexandra mi-a invadat şifonierul, căutându-mi o ţinută perfectă. Este efectiv ca un taifun. Caută în şifonier ca o nebună şi cum dă de ceva nepotrivit pufneşte şi înjură ca la uşa cortului, până în momentul în care găseşte o rochie turcoaz. Este nou nouţă şi nu am purtat-o nici o dată. În partea de sus este toată din dantelă, inclusiv mânecile trei sferturi, are un decolteu adânc în vorma de "V" şi stă perfect mulată pe corpul meu, fiind destul de scurtă. Mă machiază în nuanţe de turcoaz, ca linia de tuş să fie de un albastru destul de tare, dar mat, iar pe buze mi-a aplicat un ruj roşu aprins. Părul mi l-a făcut creţ, iar eu nu mă mai recunosc deloc în momentul în care mă uit în oglindă.

Nici Alexandra nu este prea prejos. Poartă o rochie roz deschisă, doar că este destul de simplă. Nu este dantelată, însă nici nu are un decolteu prea adânc. În schimb partea din spate este decupată până la jumătatea spatelui. Machiajul său nu este la fel de strident ca al meu, iar părul său este perfect drept. Şi totuşi, este incredibil de frumoasă.

O dată ajunsein clubul al cărui nume nici nu îl mai ţin minte, ocupăm masa rezervată pentru noi, Ovidiu şi Miruna.

Pentru moment evit alcolul, însă timpul trece cu rapiditate şi nici nu mi-am dat seama când mi-am luat un Strongbow, poate chiar mai multe şi deja mă simt un pic ameţită.

Anul nou a venit deja probabil de câteva ore, iar eu nici până acum nu ştiu cât este ceasul.

Dumnezeule!

Nici măcar nu mi-am dat seama când am ajuns în braţele unui tip blond, care cel mai probabil a băut mult mai mult decât mine şi este mai mare ca mine cu doi sau trei ani. Sunt atât de lipită de el încât pot să simt căldura pe care o emană corpul său şi dacă mă chinui puţin mai mult cred că pot să îi simt şi bătăile inimii. Îmi ridic privirea spre el şi îl cercetez în cel mai mic amănunt. Este un tip finuţ şi are trăsături foarte blânde, însă nu pot să îmi dau seama ce culoare au ochii săi. Este îmbrăcat într-o cămaşă în carouri verde, combinate cu alb şi mânecă scurtă, iar braţul său drept este tatuat în întregime.

Continui să dansez cu el până în momentul în care îmi lipeşte corpul şi mai mult de al său, iar eu nu am nici cea mai mică reacţie, cel puţin nu până în momentul în care îşi lipeşte buzele moi de ale mele. Îi simt gustul de tutun combinate cu mentă şi alcool. În momentul ăla îmi revin în simţuri şi îl împing în cel mai brutal mod, ca mai apoi să fug mâncând pământul la masa mea şi a prietenilor mei. Îmi iau paltonul pe mine şi îi anunţ pe restul că plec acasă. Îmi fac comandă pentru un taxi şi în momentul în care sunt învăluită de liniştea din vehicul izbucnesc în plâns, la propriu.

La dracu!

Nu pot să fiu ca el. Nu pot să mă sărut cu un tip, iar mintea să îmi stea la bărbatul care mi-a dat lumea peste cap.

Îi plătesc taximetristului cursa, ca mai apoi să fug cât mă ţin picioarele în casă. Trântesc uşa garsonierei în urma mea şi cad în fund, în timp ce hohotele mele devin din ce în ce mai agresive. Mă urăsc pentru toată întâmplarea cu blondul, dar şi pe brunetul de la cafenea, chiar dacă nu avem nimic împreună. Efectiv nu pot să mă lipesc în halul ăla de un bărbat, în timp ce îl sărut şi mintea mea stă tot la nemernicul ăla.

Binganitul telefonului îmi atrage atenţia. Îl scot din buzunarul paltonului şi mă uit stupefiată la mesajul pe care tocmai l-am primit.

"Trebuie să mă asculţi! Nu ştiu ce naiba ai văzut în ziua aia, însă am nevoie să mă laşi să îţi explic totul. Te rog doar să îmi răspunzi."

Intru pe profilul lui de Facebook. Ivan Ionuţ. Ăsta este bărbatul de la cafenea. Nu îmi vine să îmi cred ochilor.