Nopti pierdute

Capitolul 9

Stau cocoţată în vârful patului, cu Thor aşezat în braţele mele.

Starea mea nu a evoluat prea mult în ultimele zile. Sunt la fel de demoralizată şi de confuză. Telefonul meu bingane, iar eu sunt mai mult decât curioasă să văd cine mi-a scris.

"Te rog, răspunde-mi. Dă-mi şansa să îţi explic. Îţi jur că dacă nu ai de gând să îmi răspunzi nu o să îţi mai pregătesc în nici o dimineaţă cafeaua, iar tu o să ajungi pe jumătate adormită la muncă!"

Izbuncesc în râs la vederea mesajului său. Asta da ameninţare!

"Fie, dar o să ai doar o jumătate de oră la dispoziţie. Nici mai mult, nici mai puţin!"

La oră 17 întru pe uşile cafenelei la care am decis să ne întâlnim. Evident, la o cafenea din Mega Mall. Îl văd aşezat la o masă într-un colţ mai retras. Mă îndrept cu paşi mici spre el, iar în momentul în care mă vede, se ridică în picioare şi îmi trage scaunul, ca să mă pot aşeza. Eu îmi command o limonadă cu mentă, în timp ce el şi-a comandat o cafea. Îmi permit să îl studiez puţin până se hotărăşte să vorbească. Este îmbrăcat în trening, proaspăt bărbierit, parfumat, iar părul său negru este aranjat în cel mai mic amănunt.

— Întâi de toate cred că trebuie să facem cunoştinţă, oficial. Eu sunt Ivan, spune el în timp ce îmi întinde mâna.

— Ana, îi spun şi eu la rândul meu, ca mai apoi să strângem mâna.

Sunt al naibii de emoţionată şi nu ştiu ce urmează să îmi spună şi nici el nu pare prea calm de altfel. Îl privesc cum îşi trece mâna prin păr, ca mai apoi să ofteze. Liniştea dintre noi este apăsătoare, însă el pare să se gândească la cum şi ce anume să îmi explice.

— Nici nu ştiu cu ce să încep. Cafeneaua aceea îmi aparţine. Acolo suntem doi oameni, eu şi sora mea vitregă. Lucrăm o zi cu o zi, cât despre weekend-uri, unul dă şi unul nu. Nu ştiu ce naiba ai văzut tu în ziua aceea, însă femeia cu care m-ai surprins este sora mea vitregă, Oana.

În momentul ăsta mă simt atât de jenată încât îmi vine să întru în pământ de ruşine. În ziua aia am reacţionat condusă de impuls şi de furie, iar acum nu ştiu mama naibii aş putea să dreg busuiocul, unde nu mai pun că m-am consumat degeaba. Dacă aş putea m-aş premia singură cu o medalie.

— Apropo, palma aia a durut ca naiba! Se vaită el.

Îmi cer scuze în cel mai sincer mod, încercând să îi explic la rândul meu că lucrurile nu păreau să stea aşa în momentul în care i-am văzut eu. Şi totuşi, nimic nu este ceea ce pare a fi.

Alegem să ne iertăm reciproc unul pe altul, ca mai apoi să ne povestim diverse lucruri. După cum bănuiam, diferenţa dintre noi este de zece ani. Locuieşte singur în garsoniera pe care şi-a cumpărat-o cu cinci ani în urmă, este pasionat de fotbal, nu pierde nici un meci, ocazional se mai duce să joace câte un fotbal cu băieţii şi nu are o iubită. Eu în schimb mă limitez doar la a-i spune că locuiesc singură în chirie şi că am părinţii divorţaţi. Restul sunt doar mărunţişuri şi glume.

Ajung înapoi acasă în jurul orei 20, iar toată starea mea de spirit este total schimbată. Sunt fericită şi am un zâmbet idiot pe faţă pe care nu pot să mi-l şterg sub nici o formă. Dau drumul la muzică la maxim, în timp ce dansez ca o nebună prin toată casă şi fredonez.

Constat că s-a făcut mult prea târziu ca să mai stau cu muzica dată la maxim şi că dacă nu o să o dau mai încet cu siguranţă o să mă trezesc cu poliţia la uşă. Până şi ghemul meu de blană s-a ascuns sub pat din cauza sunetului mult prea puternic pentru el.

Următoarele zile decurg mai mult decât perfect, iar starea mea este din ce în ce mai bună. Mă opresc de fiecare dată când am ocazia la cafenea ca să stau cu Ivan înainte să îmi încep tura. De cele mai multe ori stă afară cu mine ca să îmi beau cafeaua şi să fumez.

Este sâmbătă seara, iar eu stau aşezată în faţa laptop-ului jucându-mă Need for speed Most Wanted, varianta din 2005 şi mă alerg cu poliţia. Mai am doar un singur milestone de făcut şi pot să confrunt următorul rival. La naiba! Am aproape level patru, iar nenorociţii ăştia nu se dau bătuţi până nu mă prind, însă asta clar nu o să se întâmple. Înjur ca la uşa cortului de nervi, fiindcă îmi este destul de greu să evadez. Şi în momentul în care sunt atât de aproape să scap, telefonul meu începe să sune şi îmi distrage atenţia. Evident că este Ivan, iar eu nu mă mai pot concentra la joc şi sunt prinsă de poliţie.

Gura măsii de treabă!

Închid jocul în acelaşi timp în care îi răspund brunetului la telefon.

— Ce tot făceai de ai răspuns aşa greu?

— Mă jucam, iar tu mi-ai stricat ploile cu apelul ăsta şi am pierdut din cauza ta! Îi spun eu pe cel mai îmbufnat ton.

Evident că se amuză pe seama mea, afurisitul! Râsul său îmi inundă urechile şi pot să jur că este cel mai frumos sunet pe care l-am auzit în ultima vreme.

— Îmi placi, sincer. Îmi spune el pe cel mai serios ton.

Mă blochez, toate cuvintele blocate în gât. După ultimele întâlniri eram sigură că mă place, însă auzind confirmarea din gura lui, chiar m-a blocat.