Nopti pierdute

Capitolul 8

Sunt atât de nervoasă şi am atâta băutură la bord, încât arunc telefonul cât colo şi continui să plâng şi să îmi blestem zilele.

Ce naiba are de explicat? Că e cu tipa aia? Nu mulţumesc, deja am aflat asta!

Şi totuşi, poate o să îi răspund când o să am mintea mai limpede.

Rămân aşezată pe parchetul rece al holului micuţ, lipta de uşa de la intrarea în casă şi continui să plâng ca o bezmetică.

Urăsc totul! Chiria asta nenorocită care îmi mănâncă zilele, modul în care mă obosesc până nu mai rezist şi faptul că am devenit atât de stresată şi de nervoasă din cauza problemelor şi incusiv tot machiajul ăsta nenorocit pe care îl folosesc zilnic că să pot să îmi acopăr cearcănele şi care mă ajută să nu mai arăt atât de rău.

La dracu! O urăsc chiar şi pe mama pentru că m-a lăsat de izbelişte fără ca măcar să îi pese de mine şi pentru faptul că în ochii ei am fost şi o să rămân mereu doar un zero barat! Şi nici măcar nu are idee de absolut nimic. Şi dacă ar afla nu cred că i-ar păsa prea mult. Până la urmă şi la coadă ea nu m-a iubit nici o dată, dovada fiind şi toate bătăile pe care mi le luam mereu de la ea de fiecare dată când era nemulţumită de ceva.

Sunt trezită de bubuiturile din uşă, iar eu nu am nici cea mai vagă idee ce naiba s-a întâmplat sau cine ar putea să fie. Gem de frustrare şi deschid ochii. Fir-ar să fie, am adormit pe jos şi sunt încă îmbrăcată cu rochia de aseară, iar telefonul meu zace aruncat undeva pe lângă pat! Mă ridic în capul oaselor şi imediat regret decizia luată. O ameţeală puternică pune stăpânire pe mine şi am o durere de cap infernală. Nici măcar nu mă obosesc să îmi aranjez rochia. Mă uit pe vizorul uşii şi o văd pe Alexandra de cealaltă parte a uşii.

Ce naiba s-a întâmplat? Abia ne-am despărţit acum câteva ore! Doar i-am spus că plec acasă.

Încerc să îmi revin în simţuri şi îi deschid uşa fără nici cea mai mică reţinere, iar ea dă buzna efectiv în casă şi trânteşte uşa. Mă studiază în cel mai amanutit mod, ca mai apoi să ofteze zgomotos şi pufneşte dezaprobator.

Mă îndrept în cea mai mare linişte spre bucătărie şi dau drumul aparatului de cafea. Am nevoie de una, clar! Apoi mă întorc înapoi în cameră unde o găsesc aşezată pe Alexandra în mijlocul patului.

— Îmi spui şi mie ce mama naibii s-a întâmplat aseară şi de ce ai plecat în halul ăla? Şi la dracu! De ce nu mi-ai răspuns la mesaje şi la apeluri?

Fir-ar să fie. Telefonul meu nu a mai scos un zgomot de aseară, de când am primit mesajul de la Ivan, sau cel puţin nu l-am mai auzit din cauza hohotelor mele de plâns. Îl ridic de jos şi în momentul în care vreau să îl deblochez să văd cât este ceasul nu merge. La dracu! I-a murit bateria!

— Este mort! Nici măcar nu ştiu când a rămas fără baterie!

Îl las la încărcat pe masă, sub privirile prietenei mele, care încă nu este lămurită  prea multe lucruri.

— Să spunem că pentru asta eşti iertată, însă acum explică-mi de ce eşti încă îmbrăcată în rochia de aseară şi de ce ai tot machiajul întins pe toată faţa şi părul ăla încâlcit peste măsură. Şi ce naiba te-apucat aseară? Păreai să te simţi în largul tău cu blondul ăla!

Care blond? Dumnezeule, cât am băut aseară? Îmi frec tâmplele preţ de câteva momente încercând să îmi aduc aminte şi imediat sunt izbită în plin de amintirea dansului meu cu blondul acela al cărui nume nici măcar nu îl mai ţin minte. O dată cu asta îmi aduc aminte şi de modul în care m-a sărutat, iar eu am izbucnit, gândul meu fiind încă la Ivan. Tot o dată îmi aduc aminte şi de modul în care am fost orbită de ura faţă de mine, doar pentru simplul fapt că am sărutat un bărbat în timp ce mintea mea naivă era la altul.

— Ai de gând să vorbeşti o dată sau trebuie să scot cuvintele din gura ta cu cleştele?

Mai rămân câteva momente tăcută gandidu-mă de unde să încep să îi povestesc. Îi spun despre modul în care l-am surpins cu femeia aceea în braţe, despre modul în care inima mea s-a destrămat în mii de bucăţele, despre modul în care l-am pocnit şi cum m-au afectat toate astea.

— Restul îl ştii, am mers de revelion împreună în clubul acela din centru unde am dansat cu blondul ăla cu care aparent chiar mă simţeam în regulă, până în momentul în care m-a sărutat. Eu nu pot să fiu ca el. Mă urăsc atât de mult doar pentru că m-am lăsat sărutată de un alt bărbat, încercând să îmi găsesc alinarea în braţele altuia şi nu am putut. Şi pentru asta mă urăsc şi mai mult! Nu pot să fiu ca el, înţelegi? Am venit direct acasă unde căzut în pragul uşii şi am plâns până nu am mai ştiut de mine. Am spus totul fără nici cea mai mică pauză.

Îmi îndrept mâna spre telefon, îl deschid şi îi arăt mesajul pe care mi l-a trimis Ivan cu o seară în urmă.

— Şi nici măcar nu i-ai răspuns! Ai continuat să te consumi fără ca măcar să asculţi ce are de spus. Încearcă măcar să ieşi cu el să vezi ce are de spus în apărarea lui, sau poţi să îi scrii un mesaj dacă nu vrei să ieşi cu el. Poate femeia aia îi este doar prietenă, verişoară sau chiar soră, iar tu ai interpretat totul greşit. Dă-i şansa să îţi explice! Nu fii idioată! Mă dojeneşte ea exact ca o mamă care îşi ceartă copilul care a făcut o prostie.

Oftez atât de zgomotos cum nu am mai făcut-o în ultimul timp. Toată situaţia asta mă face să fiu din ce în ce mai confuză şi mă oboseşte psihic în cel mai rău hal.

— Momentan am nevoie de linişte, vreau să îmi fac ordine în gânduri şi apoi o să mă hotărăsc dacă vreau să-i ascult scuzele sau nu.