Nopti pierdute

Capitolul 17

         Ana

Cobor scările în cea mai mare viteză. Şapte etaje nenorocite şi mi se pare că nu mai ajung o dată la parter. Vreau doar să ies naibii din blocul ăsta nenorocit, să ajung la maşină şi să mă duc naibii acasă.

Cum ajung în dreptul maşinii răsuflu uşurată. Deschid portiera, ca mai apoi să mă urc în maşină şi apăs pedala de acceleraţie până la refuz.

Mi se pare că drumul ăsta afurisit nu se mai termină o dată şi totuşi sunt mai aproape de casă decât mi-aş putea imagina. Imediat cum intru pe uşă Thor mă ia cu asalt, iar eu nu am nici cel mai mic chef de el. Trântesc uşa în urma mea, ca mai apoi să mă îndrept cu repeziciune spre şifonier. Scot din el câteva pulovere, blugi şi tot ce mai am nevoie pentru a pleca din oraşul ăsta pentru câteva zile. Le iau pe toate în braţe, ca mai apoi să iau troller-ul şi să le îndes în el. Îmi strâng şi restul de lucruri de care mai am nevoie şi le arunc şi pe ele în troller.

Thor stă aşezat în mijlocul camerei şi pare că nu înţelege ce naiba se întâmplă. În momentul în care îi iau şi lui mâncarea şi o arunc în troller începe să miorlăie, în semn că îi este foame.

— Nu acum! Plecăm câteva zile. Îţi dau mâncare când ajungem la destinaţie. Îi spun eu.

Înclină capul într-o parte şi miorlăie din nou, în timp ce se uită la mine nedumerit, probabil neînţelegând ce i-am spus.

Apuc troller-ul cu repeziciune, ca apoi să cobor la maşină şi îl bag în portbagaj. După aceea mă întorc înapoi în garsonieră şi iau micul pisoi în braţe, ca mai apoi să cobor din nou. Îl aşez pe scaunul din dreapta mea, iar apoi urc şi eu în maşină. Bag cheia în contact, însă înainte să pornesc Thor miorlăie din nou în timp ce se îndreaptă spre mine. Îl iau în braţe şi îl aşez pe picioarele mele, în timp ce el se face comod.

În momentul în care ies din Bucureşti accelerez vrând să ajung cât mai repede în Buşteni.

Dau muzica o idee mai tare, încercând să îmi acopăr gândurile, însă efectiv nu pot. Abia mă simt în stare să conduc. Sunt ruptă de oboseală iar vorbele lui Ivan mi se învârtesc în minte neîncetat.

"Nu sunt potrivit pentru tine, Ana! Nu îţi pot oferii ceea ce îţi doreşti. Sunt un om sărac pe interior şi sunt cel mai nepotrivit bărbat pentru tine."

La dracu cu tot! Cu mine, cu el! Să se ducă naibii tot.

Efectiv mi s-a luat de tot. Cum mama naibii am putut să fiu atât de proastă încât să cred că lui chiar îi pasă de mine câtuşi de puţin? Cum am putut să îmi fac atâtea grijii pentru el, iar el era bine mersi acasă, cu berea în bot? Cum am putut să fiu atât de bună şi de înţelegătoare? Şi mai presus de toate, cum a putut el doar să se folosească de mine fără să nu aibă nici cea mai mică remuşcare?

Întotdeauna m-am întrebat de ce noi oamenii ne ascundem sub nişte măşti şi cum naiba putem să îi rănim pe cei din jurul nostrum fără să ne pese câtuşi de puţin de răul făcut. Cât de cruzi putem să fim?

Suntem doar o adunătură de oameni care ne rănim reciproc, care nu vrem nimic cu adevărat şi care efectiv ne innecam amarul în tot soiul de vicii şi care am ajuns să fim conduşi de tehnologie atât de mult, încât nu ne mai pasă de absolut nimic. Singurii care sunt puri sunt copii şi animalele. Ce rău ar putea să facă un copil? Îmi este atât de drag de ei şi de toate năzbâtiile pe care le fac. Observ de multe ori copii care îşi binedispun părinţii fără ca măcar să îşi dea seama.

Un animal de companie în schimb îţi oferă iubirea lui necondiţionată şi îţi este loial până moare. Şi câinii şi pisicile. Şi unii spun de pisici că sunt parşive. Nici pe departe! Şi o pisică îţi oferă iubire şi văd asta în fiecare zi la micul meu motan, care de fiecare dată mă simte că mi-e rău sau că sunt supărată şi este al naibii de cuminte. Candi mi este rău se aşează cât mai aproape de locul dureros şi nu se mişcă de acolo. Când sunt supărată miorlăie în continuu şi încearcă să îmi distragă atenţia cu toate giumbuşlucurile lui, iar dacă nu funcţionează se aşează lângă mine şi îmi oferă toată afecţiunea lui. Un animal îţi face un singur rău în viaţa lui. Şi ăla este atunci când moare.

Animalele şi copii sunt cei mai puri din toate punctele de vedere.

Noi adulţii în schimb suntem răi şi fără inimă. Sau cel puţin marea majoritate aşa au devenit, din cauza unor traume din trecut, iar alţii sunt ca mine. Rămân neschimbaţi şi ajung să fie răniţi de cei din jur. Putem fi răniţi în multe feluri: de vorbe, de întâmplări sau chiar de violenţă, fie ea de orice natură. Fizică sau verbală.

Şi totuşi, marea majoritate a oamenilor nu ştiu să aprecieze nimic din ceea ce au. Şi aici nu mă refer la lucruri materiale. Nu ştiu să aprecieze oamenii din viaţa lor, care le fac viaţa mai frumoasă. Sunt nefericiţi fiindcă sunt singuri, când de fapt nu sunt deloc singuri. Când apare o persoană nouă în viaţa noastră o rănim, voit sau nu, fiindcă nu se ridică la aşteptările noastre. Fiindcă efectiv ne uităm la ambalaj şi vrem ceva mai mult sau un om mult mai frumos. Am uitat să ne uităm la suflet, fiindcă pentru marea majoritate cel mai mult contează aspectul fizic, uitând că frumuseţea fizică este trecătoare, însă în schimb cea sufletească rămâne neschimbată.

Cel mai probabil Ivan mi-a vrut doar trupul. Atât. Fără să încerce să mă cunoască şi m-a respins încontinuu, iar eu că o fraieră am rămas lângă el, când ar fi trebuit să fug mâncând pământul.

Am nevoie de o pauză de la tot. Vreau doar să fiu singură câteva zile şi să mă liniştesc. Abia după accea o să mă întorc înapoi în Bucureşti. Până atunci vreau doar să mă calmez şi să mă gândesc bine la ceea ce o să fac, chiar dacă ştiu care ar fi cel mai bun lucru pe care ar trebuii să îl fac.

Şi totuşi, cu toţii merităm o a doua şansă, însă în momentul de faţă nu sunt sigură de nimic.

Sunt mult prea obosită şi rănită şi sunt conştientă că nu trebuia să mă urc la volan în halul ăsta. Efectiv îmi tremură mâinile pe volan şi până în momentul ăsta nici măcar nu am fost conştientă de lacrimile care mi se rostogolesc pe obraji.

Nici nu îmi dau seama când ajung în Buşteni, la casa tatei specială pentru vacanţe. Nici măcar nu i-am spus că vin aici. Nici lui, dar nici prietenilor mei. Parchez maşina, ca mai apoi să o opresc. Îmi aşez fruntea pe volan şi mă sprijin cu mâinile de el. Îmi permit să stau aşa minute în şir, în care plâng în hohote.

Sunt al naibii de ranită şi nu îmi dau seama cum omul ăsta a reuşit să îmi dărâme toate zidurile, iar eu nu am reuşit să dărâm nici măcar un zid din jurul inimii sale. Mă urăsc fiindcă sunt atât de slabă în faţa lui, iar pe el îl urăsc fiindcă este atât de crud.