Black DIAMOND

Capitolul 14

GLORIA

Sunt atât de mult trofee, încât nu apuc să le număr și mi-aș dori să întreb de fiecare în parte, dar Diamond le ignoră, de parcă ar fi o simplă mobilă. Prin peretele din sticlă al livingului se dezvăluie o piscină, ce pare să sclipească la lumina lunii.

— Ți-e foame? mă întreabă Diamond. Nu am mare lucru prin bucătărie, dar am putea să comandăm ceva.

— Nu, nu mi-e foame.

Numai la mâncare nu-mi stă gândul acum. Mai mult, stomacul mi-l simt atât de greu. Prezența lui Diamond mă tulbură și inima îmi bate ca nebuna în piept.

— Putem să mergem afară? îl întreb, simțindu-mă dintr-odată claustrofobă în imensa casă, dar și atrasă de luminile piscinei.

— Nu te simți în largul tău aici, zice cu un calm studiat și cu o sprânceană ridicată într-un fel înnebunitor de sexy.

— E superb..totul..de la interior la exterior, dar cred că știi deja asta. Nu ai nevoie de mine să-ți confirm, dar..

— Dar?

— Îmi pare că e cam trist.

Ca și proprietarul?

— Trist?

Da, am spus-o, casa lui care valorează probabil milioane de lire, îmi pare tristă.

— Mda, îmi dă senzația de singurătate.

Pe moment nu are nicio reacție, apoi mă apucă de mână și sunt prea uluită să protestez. El atinge unul din butoanele panoului și peretele de sticlă începe să se retragă, dezvăluindu-ne piscina în toată splendoarea sa, de un albastru strălucitor. Mă conduce la marginea piscinei și mă așez lângă el. Privim amândoi oceanul nemărginit de lumini al Londrei. Văzut de aici, orașul este uluitor.

— E superb peisajul.

— După un timp, te obișnuiești, îmi răspunde.

— Nu cred, pare cu totul altfel de aici.

— De la distanță, totul pare frumos.

Îmi desprind privirea de la oraș și îmi ațintesc privirea asupra lui. Atingerea mâinilor noastre îmi creează un sentiment de sfială, astfel că mi-o retrag încet.

— Ce faci când nu mergi la facultate și la Colton?

Pentru că ezit să răspund, continuă:

— Și joia nu ai cursuri deloc.

— Îmi cunoști programul? am exclamat.

— Nu e greu de intuit.

— Uneori așa fac și psihopații, îl tachinez.

— Crezi că sunt un psihopat? mă întreabă deloc lezat.

Schițează un zâmbet puțin cam arogant. Îi zâmbesc și eu, deși nu vreau.

— Bine, joia fac pregătire la muzică.

— Îți place?

— Da.

— Așadar, când nu ești la școală, la muzică și la Colton, cum te distrezi?

— Am uitat de activitățile extracuriculare ale facultății, adaug evitând oarecum răspunsul.

— Nu ai viață socială.

Și e o afirmație.

— Nu, nu am, am zis.

Pare neliniștit pentru o clipă și eu continui.

— Locuiești cu bunica ta?

— Da.