(emoji) inktober 2020 ✔

13. 👁️👄👁️

Era asa normal pentru ea sa se strecoare din castel dupa miezul noptii, incat o putea face cu ochii inchisi. Doar isi trecea degetele peste peretele castelului, iar Zeii stia de ce avea nevoie, caci ii facea o scara cu care putea sa coboare pana jos, in gradina.

De acolo incepea adevaratul joc, caci trebuia sa se strecoare printre gardieni, de obicei folosind lumina lunii sau inaltimea copacilor pentru a o feri de privirile directe. Pasii ei erau ca picaturi de ploaie: nu ii auzeai daca nu te asteptai sa fie acolo.

Prima data a evadat din castel la zece ani, si a fost asa entuziasmata de fapta ei incat nu a avut grija sa isi tina rasul incantat inauntru. Tatal ei a auzit-o din biroul sau, si a deschis fereastra fara sa o atinga, uitandu-se fix la ea, ea privindu-l socata inapoi cand a realizat ca a fost prinsa.

Nu a mai incercat sa iasa pentru inca o saptamana, iar atunci a fost prinsa de un gardian si dusa la mama ei, ce si-a pus mana pe parul ei blond-alb-roz si a zambit, de parca era ceva normal de facut la varsta aceea. Urmatoarea data cand a iesit, peste cateva luni, si stia deja aproape perfect turele gardienilor si pana unde putea sa ajunga inainte sa o prinda.

Astfel acum, la 16 ani, reusea sa se faca neauzita in timp ce mergea prin iarba si fredona o melodie. Stia ca armata se antreneaza in zona cimitirului in seara aceea, asa ca acolo avea sa mearga pentru a-si petrece restul serii.

A incetat sa isi imagineze ca poate crea o sabie, de fiecare data cand a incercat iesind fie prea grea, usoara sau ascutita pentru a-i fi de folos. Daca doar ar putea sa tina una, atunci ar putea sa o recreeze si sa o foloseasca in antrenamentele ei matinale, de dinainte ca palatul sa se trezeasca.

Ofta, si isi stranse mai bine pelerina in jurul ei. Era un obiect frumos, dintr-un material purpuriu si moale, ce o facea sa se simta de parca e dintr-o poveste si pe cale sa se intalneasca cu un print caruia ii putea raspunde ironic si inteligent pana s-ar fi indragostit, iremediabil, de ea. Apoi, daca ar fi fost sa il omoare in somn cu un pumnal blestemat si sa se marite cu menajera lui pe ascuns, nimeni nu ar trebui sa stie.

Se opri la portile cimitirului, uitandu-se peste gard la gardienii ce patrulau perimetrul. Isi lipi spatele fara probleme de zidul rece, iar ei au trecut pe langa ea fara sa o observe. Isi numara doua sute de respiratii inainte sa deschida poarta, preferand siguranta de a nu fi prinsa peste dorinta de a ii vedea pe soldati.

De unde statea in usa avea o privire directa spre dealul pe care exersau, lumina lunii facandu-i sa arate ca niste varcolaci in mijlocul transformarii. Inchise poarta cu grija in ciuda scartaieturilor si traversa cimitirul pana a ajuns la o piatra de mormant inalta, pe care se catara fara probleme. Stia ca nu o puteau vedea de aici, si ca urmatoarea patrula nu avea sa mai vina pentru cel putin doua ore, cand ar fi terminat antrenamentul.

Parca putea sa isi dea seama ce spun, vocile raspicate atunci cand comandau militarii, si simti in degetele de la maini curentul de a face ceva, orice. Fara sa isi dea seama, dintre degete ii aparu ceva, ceva lucios si lung. Era un pumnal de os, lama sa reflectand lumina lunii si ochii negri ai lui Tovchluur de parca ar fi fost o oglinda.

Aproape scapa arma din mana cand isi dadu seama ce a creat, insa o tinu strans in ciuda tremurului slab ce ii strabatu corpul. I se paru ca aude un sunet, si umerii i se incordara, coborand usor de pe piatra de mormant. Sunetul nu era ca cel de pasi, ci ca cel de scrijelit, si se auzea din partea opusa a cimitirului.

Tovchluur privi pumnalul din mana sa, apoi cerul, intr-o intrebare muta daca ar trebui sa il foloseasca asupra oricui sau a orice ar fi fost acolo. Cerul nu raspunse, iar Tovchluur nu era genul care sa stea pe bara si sa astepte, asa ca porni spre acel zgomot cu pasii ca de pisica.

Putea vedea o umbra in intuneric, o coama de par rosu si o pelerina neagra, o mana ce reflecta intunericul. Persoana care producea sunetele era ghemuita in fata unui mormant, scrijelind de zor peste un nume al unui nobil, mort de ceva timp. Tovchluur isi scoase cutitul si il indrepta spre persoana intoarsa cu spatele la ea, tinandu-l gata de aruncare.