(emoji) inktober 2020 ✔

15. 👘👻🏵️

Lonceng Putri este unul dintre putinii copii de pe corabia aceea. A fost singurul copil cativa ani, insa apoi au venit altii, apoi au plecat sau au fost luati de valuri si viata, si a fost singura din nou, pana nu a mai fost. Acum era cea mai mare, aproape ajungand la varsta tatalui ei cand a fost adus pe barca.

"Barca Blestemelor." obisnuiau sa sopteasca mosii si babele ce au reusit sa imbatraneasca. Ieseau pe bord doar atunci cand ploua, pentru a se uita la luna, pentru a se spala, caci stiau ca lacrimile le erau ascunse sub stropii de ploaie.

"Barca Minunilor." ii zicea tatal ei cand era mica, apucand-o de mijloc si punand-o pe genunchiul ei. Tatal ei era un om mare, inalt, cu o barba paroasa in care ii placea sa isi bage mainile. Ii spunea ca acea corabie i-a daruit-o pe ea, si nu poate sa numeasca asta un blestem.

"Acasa." zicea Lonceng, trecandu-si degetele peste lemnul ud si mucegait, ce rezista inca, pana il invata pe o fata si pe cealalta. "Acasa." soptea Lonceng, intinzandu-se pe puntea corabiei cu haina de blana albastra a mamei ei ca patura. "Acasa." tipa Lonceng cand tatal ei o tinea de sub maini si o invartea pana cand parul ei rosu parea sa se transforme in aripi, si ea reusea sa zboare.

Tatal ei a gasit-o pe punte in seara in care a implinit 21 de ani; era imbracata cu haina mamei ei, si avea in maini o cana cu vin rosu si scortisoara. Era o seara innorata, stelele si luna fiind acoperite de pete gri, furioase. Lonceng sorbi zgomotos din cana ei, innecandu-se cu lichidul calau, si apoi inca o data cand tatal ei o batu razand  pe spate.

"N-ai trait douazeci de ani sa te omoare o cana de vin, fata mea." spuse tatal ei, iar ea il privi o secunda inainte sa se uite spre cer. "S-a intamplat ceva?"

Ea nu raspunse, dar lua in schimb o gura lunga (si lenta) de vin. Tusi, dar nu pentru ca se ineca, iar tatal ei zambi cand isi dadu seama ce se intampla. Lonceng isi lasa cana pe punte la picioarele ei, si isi ridica parul lung cu o panglica roz.

"Douazeci si unu." a zis intr-un final tatal ei, iar Lonceng isi lasa chipul sa se relaxeze intr-un zambet. Tatal ei incepu sa rada. "Chiar credeai ca am uitat?"

Ridica din umeri. "Uiti multe lucruri." spuse ea, iar tatal ei fluiera lung, facand-o sa rada.

"Dar nu si ca Echinacea e planta ta preferata." i-a facut cu ochiul, iar in timp ce Lonceng ridica din sprancene, scoase trei fire din floarea portocalie si i le intinse.

Le lua din mana sa cu grija, strangandu-le la piept inainte sa isi bage nasul in ele. Era de parca putea sa guste nuanta lor aprinsa, de parca daca ar fi putut picta toti peretii corabiei cu o singura petala. Se simtea de parca i-a fost daruita o bucata din apus.

"De unde ai facut rost de e.." incerca sa intrebe, insa se opri cand el isi lipi un deget de buze.

"Se-creet." a zis el, cantand silabele cum facea atunci cand era mica si il intreba lucruri pe care nu avea voie sa le stie, precum ce sunt sunetele foarte puternice pe care le auzea uneori din dormitoarele de pe corabie, sau ce s-a intamplat cu mama ei.

"Sper ca nu le-ai luat din rezerva de plante medicinale..." incepu ea, iar el se intoarse cu spatele, departandu-se de ea de parca nu ar fi auzit-o. "Daca nu o sa avem plante pentru leacuri va fi vina ta!" striga dupa el, mai mult in gluma, si ii vazu umerii cum se ridica cu rasul mut pe care l-a lasat sa scape.

A incrustat in ceara fierbinte una dintre flori, facand un pandantiv din ea, si le-a pus pe celelalte doua la presat printre cartile ei. Acele carti au fost culese de la oamenii ce au murit pe corabie: unele erau despre leacuri si farmacie, insa multe erau de rugaciuni, si doar una dintre ele de povesti. Tatal ei i-a daruit-o cand a implinit 16 ani, si a spus ca a fost a mamei sale. Aceea a fost, de asemenea, ziua in care i-a spus cum a murit . 

Trecu o luna de la ziua ei de 21 de ani cand boala incepu sa apara. Era nimic mai mult decat o simpla raceala la inceput: nas infundat, gat uscat si uneori febra. Lonceng si ceilalti copii nu au fost afectati de ea, asa ca ei au preluat datoria de a gati si avea grija de cei varstnici atunci cand erau prea ametiti sa se ridice macar din pat.

Al doilea pas in evolutia bolii venea odata cu sangele. Curgea in timpul somnului din urechile bolnavilor, un suvoi micut, ce insa ii surzea pentru o zi sau, rar, mai multe. Cel putin zece oameni au prins aceasta boala cand s-a ajuns la al doilea pas, insa in ciuda insistentelor lui Lonceng, tatal ei nu i-a zis ce ar putea sa o vindece. Pentru moment, era doar fericita ca boala nu a ajuns si la el.

Al treilea pas al bolii, cel final, era cel al "polenului". Cei afectati de boala incepeau sa tuseasca o substanta prafoasa, de obicei galbena sau portocalie, ceva ce zgaria plamanii si gatul pana te sufoca si, in cele mai multe cazuri, te omora. In momentul in care cei mai batrani au ajuns la acel pas, cei neafectati si-au dat seama ce se intampla era mai mare decat o simpla viroza. 

Lonceng a coborat cu o cana de ceai in zona dormitoarelor la aproape o luna dupa aparitia bolii; tatal ei obosise de la ingrijirea celor varstnici, asa ca dormea mai mult in timp ce soarele iesea pe cer. Si-a asumat responsabilitatea sa ii pregateasca o cana de ceai de ghimbir si niste jumari pentru micul dejun servit la pranz, iar atunci cand batu la usa, nu astepta un raspuns inainte sa intre.

Tatal ei dormea, intins pe o parte, iar patura ii era trasa pana sub urechi, doar umbre si crestaturi. Lonceng aseza farfuria si cana de ceai pe o masa joasa, inainte sa scoata cutia cu chibrituri pe care o tinea mereu dupa ea si sa aprinda lumanarea stinsa de langa patul lui. Nu a vazut nimic, la inceput, in timp ce ochii ei se ajustau la intuneric: cand si-a dat seama ca patura alba a tatalui ei nu era intunecata de la umbre, ci de la un lichid aramiu, a scos un tipat scurt.

Din urechile tatalui ei curgea un firicel de sange, insa Lonceng a tratat destui oameni incat sa stie ca ceea ce parea inofensiv te distrugea, in fapt, pe interior. Isi duse mana la gura si se lasa in genunchi in dreptul patului lui, isi puse capul la picioarele sale si se lasa sa tipe si sa planga pana cand voia sa vomite de la tot sentimentul groaznic acum zidit in peretii de lemn ai corabiei. In tot acest timp, tatal ei nici macar nu se intoarse, surd la suferinta fiicei sale.

Nu stia cat timp a trecut pana sa urce din nou, dar luna rasarea si cerul se intuneca. Isi puse cu gesturi mecanice haina albastra a mamei ei,  se indrepta spre a se uita la orizont si o vazu: era insula ce aparea uneori atunci cand era senin, singura bucata de pamant vizibila in toata aceasta mare ce putea fi considerata infinita. Prima data cand o vazu, era prea mica sa inteleaga ce e ala un blestem, asa ca tatal ei i-a spus o poveste despre cine locuia pe insula.

"O persoana pe care nu poti sa o vezi." i-a spus atunci, ridicand-o si tinand-o pana ce l-a prins cu mainile de gat si el a fixat-o pe soldul sau. "Te va intreba ce iti doresti cel mai mult, si poate chiar ti-l va da, daca stii cum sa ceri." se opri atunci, dar nu se uita la ea. Ochii ii erau fixati pe bucata aia de pamant cu ura si foame, cu singuratate si o batranete caracteristica unui om ce a vazut prea multe. "Dar multi nu stiu cum sa ceara, asa ca decid sa nu deranjeaze acea persoana."

Privind insula acum, Lonceng incepu sa planga, pentru ca stia ce trebuia sa faca. Lacrimile ce cadeau in apa involburata a marii erau fierbinti, atat cu suferinta pe care deja o simtea stiind ca tatal ei va pieri de aceeasi boala ce i-a luat mama, cat si cu ambitia de a indrepta lucrurile. Isi duse mana la gat, unde pandantivul cu floarea de echinacea se odihnea intre claviculele ei, si stranse de el pana simti ca ceara se va topi si ii va incrusta degetele in ea.

Avea de gand sa gaseasca un leac pentru acea boala chiar daca ar fi insemnat sa creasca medicamentul in intregime, din lemn putred si furie lichida. Iar la cat de ranita era acum, urma sa ii si reuseasca.