(emoji) inktober 2020 ✔

23. 🐠🪐🍂

Cand era mica, Eliza locuia pe malul marii. Nu a mai locuit acolo de mult, iar in majoritatea timpului uita ca primii ei ani de viata nu au fost scosi dintr-un film Disney. S-a intors la malul marii de doua ori de atunci, si acum, dupa festivitatea de absolvire, era de parca nici macar nu a plecat.

Si-a dat jos roba si palaria, si-a scos rochia subtire pe care o purta si pantofii luciosi din picioare. A pasit in apa. Apa a pasit printre degetele ei, primind-o in valuri sarate. A cazut in genunchi.

Ceva ii gadila genunchii, dar nu cum isi amintea ca o fac algele. Isi puse in apa si il atinse, atinse ceva solzos si lipicios, si tipa, retragandu-si mana. Dar pestele de la picioarele ei nu se misca. Pestele ala era mort.

"Pestele asta e mort." a spus ea, iar linsitea ce a intampinat-o in urma cuvintelor sale era asa neobisnuita si superba incat Eliza isi acoperi fata cu mainile ude si incepu sa rada, sa planga, sa tipe. "Pestele asta e mort." repeta, si nicio voce din capul ei nu ii raspunse, asa ca isi mai puse o data mana prin apa si apuca pestele, de data asta ridicandu-l.

Arata putin ca un peste clown, ceea ce era ciudat pentru Marea Neagra, mai ales pentru malul asta unde nici macar nu erau multe alge sau scoici. Eliza il tinu caus intre palmele sale, privind solzii sai ce incep sa se usuce si gura lui intredeschisa. Se ridica in picioare si incepu sa mearga cu el in apa, pana ce marea ii ajungea la umeri, si lasa pestele sa pluteasca acolo inainte sa inoate inapoi.

Incepuse sa ia pastilele cu cateva saptamani in urma, insa nu spusese nimanui ce a fost evenimentul ce a dus-o la a face lucrul de care avea nevoie. Nu a spus nimanui despre nisip si sticle, despre ochi goi si haine de vin patate. Cui ar fi putut macar sa spuna fara sa o bage imediat intr-o camasa de forta?

Intra in masina ei, hainele sale inca intinse pe plaja. Nu era ingrijorata pentru ele; mai era cam o ora pana la apus, si nu urma sa le ia vantul chiar de sub nasul ei. Se intinse pe bancheta din spate cu o patura tricotata peste ea si se uita la tavanul masinii, mintea ei binecuvantat de tacuta, pana incepu sa planga din nou.

Astepta sa se linisteasca inainte sa deschida din nou usa, sa se imbrace inapoi in hainele aruncate si sa traga patura din masina pentru a o intinde pe bordul incins de soare al vehiculului. Isi porni muzica pe telefon, un playlist sugerat de Spotify, si nicio voce nu ii spunea sa il schimbe, ca nici macar nu ii place genul ala muzical, sa se duca acasa ca se insera.

Venus stralucea mai mult decat o facea cand il vedea din oras, iar Venus era una dintre planetele ei preferate. Ii trimise un sarut, si isi inchise ochii cand isi dadu seama ca nicio voce din mintea ei nu incepe sa isi bata joc de ea. Era asa liniste, nu a mai fost la fel de calma de cand mama ei a murit fara niciun motiv, de cand, la patru ani dupa aceea, sora ei a murit din cauza ei.

Incepu sa se faca frig, asa ca Eliza intra inapoi in masina si dadu drumul la caldura. Putea sa vada vantul ce venea acum pe plaja cum ridica nisipul si spargea valuri in trepte, si i se paru ca vede marea pentru prima data.

"Asa am fost si eu." isi spuse cu voce tare, inca incercand sa asigure ca e intradevar singura, ca a scapat. "Ca acea furtuna." Dar acum si-a gasit locul de protectie, in pastile si in masina asta, simultan. Si tot ce a trebuit sa faca a fost sa omoare pe cineva.

Sau cel putin asa credea. Sa nu uitam cum am inceput povestea, cu prezentul, in care protectia despre care vorbea aici era aruncata pe apa unui izvor de munte, ingropata de atatea straturi de frunze ca ar putea face o tocana, si patata de sange ce nu ar iesi nici cu cei mai puternici detergenti. Tusea, acum, iar tusea ei era fragmente de frunze si fiere. Isi inchise ochii. Mare pacat ca a doua ei crima nu a oprit vocea, nu si acum.

Astfel, nu observa persoana ce alerga spre ea, mainile-i patate de benzina si o bricheta rosie in ele.