Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ziua de ieri. Dacă ar fi să vorbesc despre ziua de ieri, aș spune că am trăit totul la aceleași intensități ca după eliberarea din acel loc. Deși noaptea trecută abia dacă am închis ochii pentru câteva ore din cauza furiei, a celor întâmplate ieri și a comentariilor obositoare ale lui Alp, astăzi am decis ca de îndată ce se ivesc zorile să fac ceea ce nu am reușit să fac din acea zi.
Cu gândul la tine, exact ca-n ultimele zile doar că de această dată am nu doar dorința și ci necesitatea ucigașă de a te vedea chiar și printr-un portret în cimitir – deși știu și simt că tu nu ești acolo – mă grăbesc să strâng rapid totul în cameră și să te vizitez, frate drag.
Cumva, chiar dacă mi-e rușine s-o recunosc, te-am neglijat. Chiar dacă tu nu ești acolo, deși știu că ești în viață și oricum ar vedea ceilalți lucrurile, nimeni nu poate schimba ceea ce inima simte de atât de multă vreme, Mehmo.
De îndată ce termin și imediat ce-mi fac tabieturile zilnice, îmi aleg ținuta potrivită formată dintr-o robă neagră și groasă, un pantalon negru și un pulovăr albastru închis spre negru, apoi iau telefonul trecându-l pe modul Silențios – pentru a nu fi deranjată cât stau cu tine, frate drag – cheile și ochelarii de soare, apoi părăsesc camera mea.
Nu contează cât e de înnorat afară, dacă va ploua sau în ce cantitate și cu ce forță, asta nu mă va împiedica să te vizitez, Mehmo. Cobor scările încet pentru a nu atrage atenția mamei, dar cum soarta nu pare a fi de acord cu mine niciodată, vicea mamei se face rapid simțită în spatele meu de îndată ce eu încep să-mi încalț cizmele negre.
— Chiar nu-ți face plăcere să stai cu mine, nu-i așa? spune vocea ei tristă, eu oprindu-mă rapid char înainte de a încălța cea de-a doua cizmă.
Îmi îndrept spatele simțimțindu-mă vinovată dar și tristă pentru ce va urma, căci sunt conștientă că nu-i voi putea spune niciodată ce fac sau din ce motive, apoi mă răsucesc încet cu fața spre ea observând în ochii ei cumva și mai multă tristețe decât până acum. Iar acest lucru pur și simplu îmi taie inima în două de fiecare dată.
— Nu e momentul potrivit să vorbim despre asta, mamă! îi spun fără s-o privesc în ochi, pașii de pe covor dându-mi de înțeles că se apropie.
Deși o înțeleg foarte bine și știu că-n locul ei orice mamă, inclusiv eu aș face la fel nu reușesc nicicum să înțeleg insistența ei de a mă „descoase" per complet cu privire la ce s-a întâmplat și se întâmplă cu mine. Nu vreau să-i risc pielea mamei mamei, ce e așa dificil de înțeles, uneori?!
— Nu e momentul, zice tristă urmând să-și așeze mâna catifelată și totuși îmbătrânită pe umărul meu, dar când e, Deniz? Când va veni acel moment? mă-ntreabă ea, ochii mei ridicându-se rușinați într-ai ei.
