Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Surpriză de ajun"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Se spune că obiceiurile vechi, nu se uită niciodată. Așa e și-n cazul amintirilor care ți-au traumatizat viața prin dispariția persoanelor celor mai dragi din viața ta. Oricât ai lupta să uiți, să treci mai departe în viață sau să înveți să trăiești cu acea jumătate lipsă din inima ta; nu vei reuși niciodată, omule. De ce? Pentru că așa ești tu construit.
Epuizat s-o văd încercând, luptând și chiar dorindu-și din toată inima să obțină ceva ce evident eu nu știu; decid să o ajut. Oricum ar fi, ea nu va avea aceeași soartă ca și mine. Și dacă trebuie să-mi încalc până și propriile reguli pentru asta, nu am nici o plângere. Trag cu forță așadar aer în piept, apoi mă răsucesc pe călcâie și o privesc fix pe fata agitată din fața mea.
Încet, ca un adolescent timid, mă apropii de ea și deși îmi imaginez diverse scene prin care mi-ar răspunde gestului îndrăzneț pe care îl fac, șatena mă surprinde căci nu se mișcă nici un centimetru din locul în care e. Îi agăț curajos mâinile catifelate și le strâng într-ale mele, apoi o privesc în ochi curajos.
— Bine, fie! spun decid s-o opresc din rebeliunea de care atot dat dovadă în ultimul timp. O să te ajut eu cu ce ai nevoie! zic privind-o cum începe încetul cu încetul să-mi zâmbească. Așadar?! întreb așteptându-mă să-mi ceară mie ajutorul pe care nu l-a primit de la comandantul secției.
— Vorbești serios, Alp? spune ea, entuziasmul ei fiind ridicat la cote maxime.
Ochii ei ciocolatii încep să strălucească de bucuria pe care o emană prin toți porii deja, iar zâmbetul larg d epe fața ei este unul care, sincer să fiu, mă sperie din ce în ce mai mult. Oare ce i-o fi cerut comandantului, de nu a reușit să primească decât scoaterea forțată din birou?
— Da, răspund sincer, iar ea mă îmbrățișează rapid.
— Mulțumesc! spune strângându-mă tare de tot în brațele ei mici, ești cel mai bun! reia apoi, forțându-mi un mic zâmbet în colțul gurii.
