Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"Orice adevăr trece prin trei etape. Prima dată, e ridiculizat. A doua oară, negat vehement. A treia oară, e acceptat ca fiind de la sine evident." – Arthur Schopenhauer
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Se spune că nu există niciodată o a doua șansă. Dar, eu zic că da. Există, fiecare o are și-o va folosi așa cum crede de cuviință. Atunci, eu de ce simt că acum nu o am? De ce mă simt ca și când am folosit-o deja, nemaiavând oportunitatea de a primi o alta?
Amintirea zilei anterioare îmi forțează ochii să se deschidă fixând tavanul cenușiu de deasupra mea, iar gândul că încă nu știu ce caută avocatul Saccinilor aici mă face să înnebunesc între incertitudine și captivitate.
Am atâtea gânduri întortocheate, atât de multe întrebări fără răspuns și-așa de presată mă simt din punct de vedere emoțional, încât simt că sunt pe cale să cedez. Dar jur, Mehmo... Sora ta îți jură că nu va ceda. Nu sunt atât de slabă! îmi repet papagalicește, privind din ce în ce mai fix tavanul.
Încerc să-mi verific starea fizică adunându-mi degetele în pumni, ca-n secunda în care să-i strâng să mă simt de parc-aș fi atins cerul. Zâmbesc – mai mult forțat – și-mi promit atât mie cât și ție frate, c-o să ies de aici. Tot ce trebuie să fac însă pentru asta, e să-nțeleg unde mă aflu și cine mă poate ajuta.
Gem înfundat, încercând zadarnic să mă ridic și mă lovesc dur de realitatea în care mâinile mi-s strâns legate cu ceva în jurul trupului, picioarele de asemenea, iar o stare de amețeală îmi cuprinde rapid mințile deja nebune. Și-atunci, cumva predestinat sau întâmplător – căci n-o pot numi coincidență, eu necrezând în așa ceva – ușa se aude deschizându-se.
Ca după tusea celui care vine spre și către mine, să descopăr identitatea lui, fapt ce nu duce decât la creșterea sentimentului de încredere că acum voi reuși în scopul fixat și-anume, plecarea de aici cu orice preț. Așa că zâmbesc în sinea mea și-mi închid ochii gândindu-mă că m-aș putea înșela.
Oricum, vocea acelui idiot de ieri cu glasul blurat, nu am putut-o recunoaște nicicum!
Și cumva, față de ziua anterioară, astăzi e diferit. Cel din camera asta mare, salon, sau ce-o fi ea, e mai tăcut decât un mort. Doar se plimbă nestingherit de jur împrejurul meu de parcă m-ar analiza în detaliu, forțându-mă astfel să-l înjur în gând de fiecare dată. Ca-n secunda în care se oprește brusc, să-mi simt inima oprindu-se cu rapiditate din a mai pulsa sângele către artere.
