Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Drumul până la secție a fost unul destul de agitat deoarece fie idiotul ăla de șofer nu știa să conducă, fie e vina mea căci l-am stresat destul de tare cu „condu mai repede" și „haide o dată.." Așa că de îndată ce am „aterizat" jos, l-am ignorat strigându-i să păstreze restul pentru suma plătită pentru cursă și am început să pășesc agitată spre secția din fața mea.
— Unde e comandantul? îl întreb pe primul idiot ce-mi iese în cale, care pare a mă fi analizat încă de când am ajuns în interior, mai ales că nu găsesc pe nimeni la secretariat.
Confuză, îmi îndrept spatele și-mi încrucișez brațele la piept, apoi pășesc spre el îndrăzneață. Nu mă poate speria pe mine un polițai tâmpit, plin de aroganța ce-i iese prin toți porii încă de la prima vedere. Ce-i pasă lui cine sunt eu? Ce, eu îl întreb pe el cine e și când a intrat în secția mea?
— Cine întreabă? îndrăznește el curajos, ironia lui părându-mi-se mai mult decât o joacă. De ce? Pentru că vizibil nu are nici o șansă cu mine... Eu nu sunt ca restul fetelor din oraș.
— Ce-ți pasă? zic coborând nivelul vocii mele. Unde e? întreb din nou, sunând ca un papagal prost ceea ce și urăsc cel mai mult în viața asta.
— Tu ești fata aia care era să-l împuște..., zice el, eu rotindu-mi ochii plictisită.
— Exact aceea, zic întrerupându-l nervoasă. Și dacă nu vrei să ai parte de tratament asemănător, răspunde-mi la întrebare, zic curajoasă. Unde e Ali? întreb din nou, fără să-mi dau seama că spun prostia cea mai mare din univers.
La naiba, Deniz! Nimeni nu știe și nu trebuie să știe că tu și comandantul încă lucrați împreună! mă lovește ca un bumerang memoria mea nebună, dar asta după ce se trezește că buzele mele deja au rostit tâmpenia.
— Cum îți permiți..., îndrăznește idiotul să mă certe pentru îndrăzneala mea, păcat însă că nu știe și cu cine stă de vorba.
Nevrând să-i ascult dojeneala, deși în parte are dreptate, căci nimeni nu-i spune comandantului pe numele mic, îmi strâng furioasă pumnii în jurul trupului înjurându-mă în gând pentru prostia mea și înjurându-l pe el pentru curajul dovedit.
— Ce se întâmplă aici, Cihan? se aude brusc însă vocea lui Ali, pe fața mea apărând un zâmbet cretin în timp ce idiotul din fața mea se dă la o parte, vizibil afectat de cuvintele și reacția mea.
Nu mă simt deloc relaxată, ba chiar simt că în sfârșit voi primi ceea ce vreau. De aceea și îndrăznesc să mă șterg practic de idiot în drumul meu spre bărbatul blond ce pare a fi destul de nervos. Oare pentru că i-am spus pe nume în fața unui angajat tâmpit, sau pentru că mă vede și aici atât de devreme? Habar nu am, dar bănuiesc că voi descoperi curând.
