Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o ca să ne ferim de el — La Fontaine
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Un adevăr mai mare decât acesta, nici că se putea. Destinul nu e doar inamicul din umbră care pândește prada pentru a o eviscera în întregimea ei, ci și omul în care îți depui toată încrederea că va face totul diferit sau va reface totul ca la început.
Auzindu-i strigătul puternic al femeii care m-a crescut de parc-aș fi fost fiica ei, am alergat grăbită în apartamentul de lângă și am deschis ușa folosindu-mă de cheia pe care însăși Deniz mi-a dat-o cu mulți ani în urmă, „în caz de orice". La ce s-o fi referit atunci...
— Tanti Fusun, sunteți bine? o întreb pe femeia care trântește telefonul de canapeaua din hol, ochii ei furioși mutându-se spre mine.
La naiba, Deniz. Cine știe ce i-oi fi spus mamei tale, de data asta... Unde ești, kizim? Pur și simplu, unde ai dispărut de câteva ore bune, fără vre-o urmă?
— Fata asta mă va face cu capul! spune tanti Fusun, venindu-și rapid în simțiri asta în timp ce eu o trag rapid în brațele mele mici.
— Va fi bine, mătușă, zic doar cât s-o calmez simțindu-i brațele încolăcindu-mi-se în jurul trupului. Totul va fi bine! reiau oftând și pot jura că o aud făcând același lucru ca și mine.
Stăm așa preț de câteva secunde, dar brusc o simt cum se dezlipește de mine și aleargă grăbită spre camera din capătul holului. Cameră ce îi aparține nebunei mele prietene. Îmi rotesc ochii epuizată să încerc s-o înțeleg pe Deniz și mă-ndrept pe urmele femeii care stă în mijlocul camerei cu o păpușă veche și aproape stricată în mâini.
La naiba, Deniz! Cum poți să-i faci toate astea mamei tale? Oare nu știi cât de mult te iubește? Ești singurul ei copil rămas..., după fratele ucis de acei monștri. Dar cine să te facă să-nțelegi asta? Habar nu am.
Pășesc timid spre femeia din fața mea, lăsând ușa deschisă și o văd lăcrimând. Mi se rupe sufletul s-o văd așa și mi-aș dori..., aș da orice să pot șterge suferința pe care i-o provoci atât de mult mamei tale, Deniz. Dar nu pot. De ce nu pot, la naiba?
