Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cu o frică imensă în suflet, îmi târăsc picioarele pe holul spitalului îndreptându-mă alături de cel care și-a dorit nespus de mult să „ajute", spre salonul mamei mele. Mă simt ușor penibil simțindu-l pe brunet atât de aproape de mine cea care a evitat o viață întreagă apropierea de alții impunându-și singură limitele din acest punct de vedere, știind că nu am încotro.
Când ajung în fața ușii albe ce desparte holul mare de salon, inima mea îngheață pentru o secundă, amintirea dispariției tale Mehmo revenind în flash-uri și mai dure decât niciodată. Nu. În mod sigur n-aș rezista să te pierd și pe tine, mamă. Jur!
Cu mâinile tremurânde și cei doi „prieteni" în spatele meu, încerc să apăs mânerul alb al ușii din fața mea simțind cum inima mea reîncepe să bată doar că în lovituri din ce în ce mai puternice în pieptul meu. Lupt pentru a le încetini. Chiar o fac, dar ce nu reușesc? Brusc însă, o mână mare și groasă se așează peste a mea și astfel apăsăm împreună — pentru că știu cine poate fi, după mirosul care mi-a rămas impregnat în nări — clanța.
La impactul ochilor mei căprui cu imaginea femeii întinse pe pat cu ochii închiși care nu schițează nici cel mai mic dintre gesturi, simt de parcă spitalul e pe cale să mă-nghită. Ochii mi se umplu de lacrimi, vocea îmi dispare, inima mea simte de parcă golul creat de dispariția fratelui meu e pe cale să se mărească, mii de gânduri din cele mai întunecate acaparându-mi rapid mintea deja speriată, îngrijorată și plină de frici.
— Dumnezeule! reușesc să rostesc în cele din urmă, ochii umplându-mi-se de lacrimi.
— Cred că mama ta doarme, Deniz! spune vocea prietenei mele, probabil încercând să mă liniștească asta în timp ce eu pot simți rapid o mână așezându-se rapid pe umărul meu.
— Totul e bine, ochi de ciocolată! Du-te, e mama ta! spune vocea groasă a bărbatului din spatele meu care mă împinge ușor de la spate să înaintez în salon.
Calc de zici că merg pe cioburi de sticlă, ochii mei nemutându-se pentru nici măcar o secundă de pe trupul nemișcat al femeii acoperite până la gât de un cearșaf albastru. Mă simt de parc-aș fi moartă, dar în același timp reușesc cumva să respir. Pentru a mă asigura că nu sunt într-un coșmar, ating cu frică patul alb, simțind cum lacrimile îmi alunecă încet pe obraji.
— Îmi pare așa de rău, mamă! spun printre lacrimi, folosind o tonalitate joasă încât abia dacă mă pot auzi singură și mă apropii încet de căpătâiul femeii din fața mea.
Aș da orice în această secundă să-i pot vedea ochii veseli chemându-mă la ea. Aș da orice doar s-o aud vorbindu-mi..., certându-mă chiar pentru deciziile cele mai stupide luate în ultima vreme. Aș da totul doar s-o văd..., iar atunci îi pot vedea ochii deschizându-i-se. Dacă fericirea înseamnă această secundă, atunci da. Acum, în aceste clipe, sunt cea mai fericită persoană din lume.
