Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îngrijorată, pășesc timid spre camera mamei cu mii de gânduri, idei și planuri în minte. Sunt într-o dilemă atât de mare încât nu știu dacă să-i mărturisesc totul sau să aștept să te găsesc mai întâi, frate. Așa că ajută-mă, te rog. Chiar nu știu ce aș mai putea face doar ca s-o fac să se simtă mai bine.
Tristă — cum camera mea este la parterul casei, iar a ei sus — , urc încet scările și privesc ușa albă ce o ascunde pe ea. Cea care ne-a dat viață amândurora, dar suferă enorm acum... poate chiar mai mult decât mine, lipsa ta. În secunda în care-mi simt ochii umplându-mi-se de lacrimi, îmi ridic mâna dreaptă rapid și le șterg oprindu-mă în capul scărilor chiar în fața ușii.
Nu m-am simțit nicicând atât de neputincioasă, tristă și goală pe dinăuntru. E de parcă trupul mi-ar fi pustiu, iar sufletul meu e mort și îngropat undeva departe de aici așteptând ca totul să se termine pentru a se reîntoarce la viață. Încerc să-mi adun curajul, însă mă lovesc de un zid de nepătruns pe care nici nu-mi amintesc să-l fi simțit vreodată.
În cele din urmă, reușesc cumva să mă stabilizez din punct de vedere emoțional și pășesc timid spre ușă. Apăs clanța albă deschizând-o și privindu-te mămico cum dormi acoperită pe jumătate de pilota albă, groasă din cauza frigului. Înghit în sec nodul format în gât pe drumul venirii până aici, apoi înaintez spre patul tău.
Cu frică, groază și chiar grija să nu te trezesc, agăț pilota și o trag mai sus spre umeri. Te acopăr, apoi îți mângâi chipul adormit și îmbătrânit. Îmi doresc... La naiba cu dorințele mele. Vreau doar să te trezești, mamă. Atât și nimic mai mult. Încă de ieri de când te-am adus acasă, ești în starea aceasta îngrozitoare care-mi macină sufletul de parc-ar fi o bucată de carne ce trebuie neapărat gătită.
— Putem vorbi? aud brusc, așa că mă ridic în picioare și-mi șterg următoarele lacrimi privind-o pe Sevda.
Fără să rostesc un cuvânt îi fac semn să părăsim camera mamei, iar ea mă ascultă și pășește spre ieșire în timp ce eu am grijă să închid atentă ușa în spatele meu. Mă rotesc pe călcâie astfel încât să fim față în față, dar privirea ei goală mă sperie mai rău chiar și decât a făcut-o în spital cu o zi înainte. Înghit în sec și oftez scurt, trecându-mi mâna prin părul lung și șaten.
— Cum e? mă întreabă ea, eu coborându-mi rușinată încă privirea din ochii ei neexpresivi.
— Doarme, am vrut doar să..., zic dar mă întrerupe rapid, șocându-mă.
— Nu asta, Deniz! reia scurt, ochii mei privind-o surprinși. Cum e să fii vinovată de aproape uciderea propriei mame? reia sfârșind cu o întrebare pe care o simt sfâșiindu-mi sufletul în două.
O jumătate este vie, deoarece luptă să te aducă înapoi Mehmo; în timp ce cealaltă jumătate deja ucisă de mine treptat din cauza faptelor și comportomanetului meu răutăcios, acum pare a fi distrusă complet de vorbele fetei care se presupunea că-mi va fi necondiționat alături chiar și-n ciuda comportamentului meu.
