Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
O strâng în brațe pe Deniz și cumva am impresia că ce va urma nu va fi tocmai bine. Forța brațelor ei mă sperie dar și-ngrijorează în același timp, iar asta nu poate însemna decât un lucru: probleme.
Aproape c-o aud plângând la pieptul meu, așa că de-ndată ce-mi dau două plame mintal, o împing ușor pentru a clarifica ceea ce sufletul meu a simțit la contactul trupurilor noastre. Și așa și e. De parcă copilul din ea ar striga înnebunit după ajutor, în timp ce duritatea fetei adultă dinaintea ochilor mei ar împiedica copilul stând ca o stană din piatră, dreaptă și mândră înaintea lui... Înaintea mea.
— E totul bine, Deniz? o întreb cu vocea stinsă, îngrijorată și cu mii de idei în cap.
Deși ochii ei transmit suferința din interiorul său, chiar dacă îi simt inima bătând cu putere de parcă mi-ar cere s-o ajut cumva, oricum, ea totuși stă mândră și de neclintit – așa cum m-a obișnuit de atât de multe ori – în fața mea, înghițind în sec.
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, altfel simt că nu voi reuși să mai închid ochii niciodată! spune, agățându-mi încheietura cu mâna ei delicată în timp ce mă trage deoparte.
O urmez surprins de atitudinea ei, printre polițiști și-ncerc să citesc în fata dinaintea mea, misterul ce o învăluie. Dar de ce mi se pare așa de greu acum, când înainte era atât de simplu s-o citesc?! Îmi scutur însă capul de întrebările inutile reușind aproape să intru în ea atunci când se oprește brusc în aproape mijlocul pădurii, cât mai departe de ochii curioșilor.
— Am nevoie să mă ajuți cu mama! spune răscuindu-și corpul către mine, cel care încă o privește în stare de șoc.
Oare chiar a spus ceea ce cred eu că am auzit, sau mi s-a părut doar? Îmi scutur capul, confuz și-mi simt sprâncenele unindu-se într-o linie curbată în timp ce mâinile noastre se despart. Așa că pășesc centimetric de trupul ei firav și mic de statură, privind-o direct în acei ochi ciocolatii care par atât de dificil de citit în aceste secunde.
— Poftim? întreb de parcă n-aș fi auzit, putând-o observa cum devine și mai tensionată, aruncându-și scurt privirea spre cer.
— Cred că nenorocitul de Saccin îmi urmărește casa, ce e așa greu de-nțeles?! zice ea, ochii mărindu-mi-se considerabil.
La naiba, dacă fata asta va descoperi că nu tata o urmărește, ci eu, atunci chiar am impresia că am dat de dracu cu ea. Căci la cât de bine am ajuns s-o cunosc în tot acest timp, clar nu e tocmai cea mai potrivită persoană cu care-aș putea avea un conflict.
— Bine, zic rapid alungându-mi toate ideile din cap. Da, o să te ajut, bineînțeles! exclam la final, putându-i fura un mic zâmbet în colțul gurii.
