Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Destinul e crud ca pâinea necoaptă. Nemilos ca o bestie ce nu vede claritatea lucrurilor de sub propriul nas. Dur ca o piatră pe care n-o vei sfărâma niciodată. Ce vei alege când va veni vremea? Crezi că alegerile tale sunt cele corecte sau cele incorecte?
Alergi o viață pentru a-ți atinge un obiectiv și te trezești rapid față în față cu niște decizii greu de luat. Credeai că viața înseamnă doar bani? Încredere? Prieteni falși? Nu. Toate astea sunt doar mici indicii care duc spre eșec.
Mama termină de servit micul dejun, apoi se așează în capul mesei. În dreapta ei stau eu, iar în fața mea stă Sevda. Nici nu observ că sunt pierdută în propriile gânduri sau că mă joc cu furculița în farfurie, decât atunci când vocea Sevdei nu sparge liniștea zgâriată doar de tacâmul din mâna mea.
— Deniz, te simți rău de nu mănânci? întreabă ea, forțându-mi ochii să se ridice rapid spre ea, privind-o confuji.
— Așa e, draga mea. Sevda are dreptate, ești bine? spune mama, iar eu îmi arunc ochii peste cap.
M-am săturat să le mint. M-am săturat să mă simt ca la interogatoriu tot timpul și m-am săturat să dau niște explicații mincinoase, doar pentru a scăpa de detectivii ce zac în ele. Jur!
— Ba mănânc, uite! spun rapid și-ncep să îndes în gură conținutul din farfurie, apoi mă ridic în picioare cu gura încă plină și încep să mă șterg rapid.
— Deniz, ce faci? Stai jos și mănâncă liniștită, te vei îneca! spune mama, însă deja nu mai suport.
Mă simt atât de prinsă la mijloc....atât de captivă între rațiune, conștiință, inimă și dorința de a-l aduce înapoi pe Mehmet; încât ele mă sufocă. Sincer. De ce nu-și văd de treaba lor? De ce continuă să mă sufoce? La naiba, de ce nu le spun totul, o dată pentru totdeauna? Uff, la naiba, ALI! La naiba cu asta!
— Mi-a pierit pofta de mâncare, mamă. Să ai poftă, alături de înlocuitoarea mea. Bine? spun și o sărut apăsat pe creștet, apoi urc grăbită în camera mea.
Le-am auzit discutând despre asta, dar nu m-am oprit. Nu mă voi opri niciodată. Am nevoie să fiu singură, altfel voi înebuni. Pereții casei mă sufocă la fel de tare ca și întrebările lor inoportune despre noua mea stare.
Intru în dormitor și trântesc ușa de toc, îndreptându-mi pașii spre pat. Cad pe gânduri și mă gândesc cum vor decurge lucrurile dacă voi continua așa și jur că nu reușesc să văd deloc acea luminiță de la capătul tunelului. Oare chiar există?
Brusc, telefonul de lângă mine începe să vibreze. Îl întorc cu fața în sus și oftez, ducându-l la ureche imediat ce apăs butonul de primire apeluri. Indiferent de ce va fi, nu voi ceda. Nu am ajuns atât de departe, doar pentru a ceda acum.
— Da? spun rapid, încercând să vorbesc cât mai codat posibil asta în cazul în care cineva mă va auzi vorbind la telefon.
— Bine, am înțeles. Știu locația. Ne vedem acolo, spun și închid apelul.
