Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"Bun venit în lumea reală. Aici, nimeni și nimic nu e ceea ce pare a fi!"
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
...
Îi ignor privirea dură și aprigă în care-mi citesc clar viitorul plin de pedepse și dezamăgiri provocate de mine, apoi îmi scot arma de la pantaloni și înaintez prin mulțime fără să-mi pese de nimeni și de nimic.
— Comandante Şadoğlu! strig invadată de gândul nebun de-a fugi din academie cu orice preț. Scot arma și trag câteva focuri în aer, toți studenții și paznicii alergând alarmați să mă prindă.
Dar sunt mai rapidă decât ei. Și spun asta deoarece îi simt de la distanță, așa că urc rapid pe scena improvizată îndreptând arma către cadrele militare, polițienești și academice din locație. Toți se ridică panicați în picioare, însă pot citi calmul pe un singur chip. Cel al comandantului academiei.
— Deniz, ce crezi că faci? Relaxează-te și dă-mi arma. Haide! spune bărbatul de 1,87 din fața mea, blond și cu ochi albaștri ce pășește spre mine curajos.
Un real zeu pentru orice femeie sau femei, ați crede. Însă nu și pentru mine. De ce? Pentru că înainte de a-l vedea cum îl văd celelalte, eu îl vedeam ca pe un frate. Însă acum, el e inamicul meu numărul unu. La naiba! Nu ar fi trebuit să am încredere în el, niciodată.
— Da, sigur. Te-ai gândit mult la asta, Ali? Scuze, v-ați gândit, domnule comandant? spun eu, furia ieșindu-mi prin toți porii.
Din cauza a ceea ce simt și vreau, nu mai văd și nu mai aud nimic. Nici măcar gardienii care vin în spatele meu prinzându-mi brațele la spate de parcă eu aș fi comis vreo infracțiune. Eu. Singura care merită de fapt să primească laudele și diploma academiei.
— Nu! Nu faceți asta! Opriți-vă! spune comandantul privind agitația creată peste tot în jurul nostru.
Brațele îmi sunt eliberate, însă agitația tot nu se oprește. Unii aleargă de colo-colo ca niște muște fără cap, iar alții plâng, țipă și se îmbulzesc spre a scăpa cât mai repede din "zona roșie" cum este denumit câmpul de luptă aprig din cadrul academic.
