Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cel care își ascunde durerea, nu va găsi nici un remediu pentru ea. – proverb turcesc
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Care e cea mai grea piatră de pe umerii unui om? Să vă zic eu? Așteptarea. Nu există senzație mai grea, apăsătoare, dezarmantă și imobilizatoare decât așteptarea.
Memoriile ascunse chiar și-n cele mai îndepărtate colțișoare ale minții mele reînviu cu fiecare inspirație și expirație, iar faptul că mâinile mele poartă semnele sângelui vărsat de sora mea îmi amintește cât de dură e greșeala comisă.
Nu trebuia să îi induc ideea de a scăpa de tata și ceilalți așa de repede. N-ar fi trebuit să o îndemn să spere la libertate așa de rapid. Nu e corect ca ea să sufere pentru că eu am îndemnat-o să caute un indiciu inexistent.
De ce s-a întâmplat asta?
Agitat, mă plimb de colo-colo pe holul secției ATI a spitalului din Antalya, Atatürk Public Hospital și aștept frământându-mi palmele la fiece pas pe care-l fac. Agitația din jurul meu îmi demonstrează că gravitatea situației e mai mare decât cea imaginată inițial, iar eu simt cum toate gândurile neștiute până acum se ciocnesc unele de altele precum un carambol de mașini.
Îmi trec frustrat mâinile prin păr și mă așez grăbit pe băncuță încercând să-mi reglez respirația accelerată, ca-n secunda în care ușile duble și albe să se deschidă, să sar ca ars direct în picioare și-n fața medicului îmbrăcat în albastru.
— Cum e sora mea? întreb pe repede înainte, privirea medicului ce alunecă în jos emană astfel un miros de frică, neputință și rușine că nu a putut face ceva pentru ea.
— Îmi pare foarte rău, zice după câteva clipe în care tensiunea mi s-a ridicat și a scăzut în valori inimaginabile și rapide.
Simt cum încep să văd deja roșu în fața ochilor, pumnii mi se încordează furioși, dezamăgiți în jurul trupului; mirosul sângelui proaspăt vărsat de Deniz, cuvintele ei și gândul că am pierdut-o cu sau fără vina mea, întunecându-mi cu rapiditate mințile.
