Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îmi simt trupul așezat pe bancheta mașinii, așa că presupun că e cea din spate. Apoi aud portiera închizându-se, urmând într-un timp destul de scurt ca cea a șoferului – cel mai sigur – să se deschidă și-nchidă la loc.
Nu trebuie să fii un geniu pentru a realiza că mașina s-a pus în mișcare, de aceea deși gem înfundat din cauza durerii de spate – preluate probabil dintr-o lovitură ușoară, cel mai sigur – nu pot auzi nimic din ce-aș putea înțelege cum că respectivul m-ar asculta.
Așa că, cu imaginea ta în minte frate drag, iată-mă încercând să-mi deschid pleoapele pe care mi le simt greoaie și reușesc cumva, distingând un cap brunet la volan, două brațe groase peste acesta, acoperite de un sacou negru și cam atât. Apoi întuneric.
Ce naibii se petrece cu mine?
*****
Capul stă să-mi plesnească de durere, îmi simt mâinile reci ca abia scoase din congelator, în timp ce un miros neplăcut de medicamente îmi invadează nările, pieptul mi-l simt ca și când ar avea ceva așezat pe el. Lupt pentru a-mi deschide ochii și-ntâlnesc rapid în dreapta mea o tavă ce conține un pahar cu apă – am impresia – o cutie de pastile și o farfurioară cu ceva comestibil. În sfârșit ceva ce nu e medicament, realizez în sinea mea.
Îmi deschid ochii mari și deși-mi simt mâinile ca din plastilină, încerc totuși să mă ridic în șezut. Ca după aceea, de îndată ce îmi târăsc trupul pe saltea, să aud voci ceea ce nu înseamnă decât un lucru: nu sunt la mine acasă, ci probabil în locuința lor, a Saccini-lor. Și asta nu mă deranjează, cât mă înfurie.
Așa că nu contează în ce mod, dar fiind concentrată maxim pe a ști ce caut și cum am ajuns aici, iată-mă târându-mi picioarele la marginea saltelei, coborându-le astfel pe mocheta de jos. Deși capul îmi vâjâie ca după o experiență cu avionul, în minte încă mi se derulează ca un cd prost filmul de astăzi al mesajului și apelului necunoscut din pădure.
Îmi spun un: „nu contează cât de rău mi-a fost, voi afla ce caut aici și cum am ajuns în casa asta!", apoi mă ridic din pat sprijinindu-mi trupul de tot ceea ce întâlnesc în calea mea spre ieșirea din cameră. Pășesc de parc-aș fi trezită din morți sau ca și când abia învăț să merg, dar nu mă deranjează acest lucru. Mai ales că vocile Saccini-lor par din ce în ce mai apropiate, atenția mea fiind atrasă și concentrată doar pe acestea.
— Soră Deniz, aud brusc de undeva din spatele meu, privirea răsucindu-mi-se rapid spre înapoi. Acolo unde îl văd pe copilul cel mic al lui Kerem, înaintând spre mine. Ce faci afară, nu ai voie să te ridici! spune el îngrijorat, ochii mei ciocolatii răsucindu-se ironici.
