Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În luptă continuă cu destinul
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ce mă va aduce înapoi, deși știu ce mă așteaptă acolo? Ce mă face să vreau să fiu și complice dar și criminală, deși știu că asta îi va răni pe cei dragi mie? Ce mă obligă să nu renunț, deși consecințele pot fi la fel de devastatoare, ca și efectele faptelor mele? Ei bine, răspunsurile acestor întrebări sunt destul de simple: curajul, forța și încrederea. Toate oferite de o singură dorință și anume, găsirea fratelui meu.
Confuză, parchez mașina în fața casei apoi cobor grăbită și agitată, cu teama în sân ca ceva grav să nu se fi întâmplat în lipsa mea. Măresc pașii pe aleea casei, imaginându-mi diverse scenarii care mai de care mai îngrozitoare și încerc să mă agăț în același timp de singura mea speranță cum că ceea ce gândesc, e doar în imaginația mea și atât. Însă de ce nu pot lupta împotriva curentului acestuia?
— Mamă, ce s-a întâmplat? spun imediat ce deschid ușa și intru în casă, aruncându-mi adidașii cât colo.
O văd ignorându-mă curajoasă și urcând treptele ce duc sus, așa c-o urmez curioasă și încerc să aflu ce-mi ascunde, pe cont propriu. E un sentiment tare ciudat să vezi cum propria mamă te ignoră, iar dacă asta a simțit și ea din ziua în care am ieșit și până acum, atunci clar a avut dreptate tot timpul să se simtă astfel. Însă eu am motive întemeiate să fac asta. Ea de ce o face?
— Nu vrei să-mi vorbești? zic imediat ce ajung în micuța noastră sufragerie de la etaj, pașii ei oprindu-se în fața unei cutii ce tronează pe măsuța din sticlă. O privește de la depărtare mai întâi, apoi se apropie de aceasta cu pași mici și pot jura c-am auzit-o suspinând.
— Aici sunt ultimele lucruri rămase de la tatăl tău. Le-am găsit în această dimineață în fața ușii, spune privindu-mă fix. Mai ales că știam că unele obiecte din casă au fost date săracilor.
— Cine le-a trimis? întreb adunându-mi curajul de a vorbi, privirea ei tăind adânc în mine. Exact ca un cuțit bine ascuțit, ce-și face treaba la modul excelent.
