Genul poveștii: Actiune / Dramă
Când responsabilitatea de pe umerii tăi crește, îți cauți refugiul și te adăpostești sub cele mai întunecate umbre ale trecutului tău. Din dușmani, cei pe care îi urăști îți devin prieteni, iar din...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nimic nu e imposibil pentru un suflet ambițios — John Heywood
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încrederea naște oameni, iar oamenii creează monștri. O știu pentru că am trăit-o. Privesc asta în oglindă în fiecare dimineață. Am devenit un monstru însetat de răzbunare și setat pe o căutare continuă și nebună, căruia nu-i pasă de consecințe sau de ceea ce va găsi la final. Mai ales că eu n-aș suporta să nu găsesc nimic la capătul drumului ales.
Ca de obicei, petrec în fața oglinzii din dormitor pe puțin jumătate de ceas, timp menit în reflectarea deciziilor luate de-a lungul timpului și a întrebărilor fără răspuns. Ca acum, colac peste pupăză, să mai trebuiască să văd printre miile de imagini din capul meu și imaginea lui. A idiotului tupeist din pădure.
Pumnii mi se încleștează în jurul trupului, dinții mi se strâng nervoși, singurul lucru pe care mintea continuă să mi-l repete constant fiind: „rămâi calmă. E doar un alt test!" Dar oare când, cum și dacă se vor finaliza aceste teste? Nu știu.
Profit de neprezența avocatului aici și mă pregătesc rapid și silențios, luându-mi cheile, telefonul și îmi prind o agrafă în păr, pornind spre vilă. Un gând mă răpune imediat ce părăsesc căsuța mică și scot telefonul din buzunar de îndată ce scot cheia din broască.
Niciodată nu am lăsat-o pe mama fără vești despre mine, mai ales că în ultima perioadă am și uitat să-i spun cât de mult o iubesc. Oricât de multe greșeli am făcut sau a făcut, e totuși mama mea. Iar cu câteva ore bune în urmă, eram să mor fără să-i fi spus cât de mult o iubesc și cât de recunoscătoare-i sunt pentru tot ce a făcut pentru mine.
Așa că pășesc pe stradă, de îndată ce am format numărul ei și am dat apelare, ducând telefonul la ureche. Știu că-i e dor de mine, știu ce-mi va spune și știu cum va reacționa. Dar nu-mi pasă. Vreau s-o asigur că sunt bine. În plus, chiar nu am chef să facă vre-o prostie în lipsa mea.
— Deniz? Spune vocea ei surprinsă să mă audă, ești bine, fiica mea? Își reia speach-ul în timp ce eu îmi rotesc ochii certându-mă pentru că am sunat-o.
